De când mă ştiu, dacă se întâmpla să fiu în preajmă atunci când un copil făcea numărul doi şi trebuia schimbat, dispăream din încăpere urgent. Mă deranja mirosul, mă pufnea râsul văzând faţă schimonosită a copilului în timp ce “muncea”, laudele părintelui când în cele din urmă bebeluşul reuşea. Dacă mai auzeau şi cuvântul “cacuţa”, mă tăvăleam de râs de-a dreptul.

Astfel, nu e nimic surprinzător la faptul că am schimbat primul scutec atunci când aveam deja 25 de ani. M-am lăsat greu convinsă, e adevărat că mi-a fost şi uşor ruşine să refuz, plodul ce trebuia schimbat fiind nepoata mea. Mama şi sora mea mă priveau amuzate şi aproape că aplaudau entuziasmate să mă vadă faţă în faţă cu problema din scutec. Au făcut poze doveditoate şi au râs mult până am încheiat procedura, nepăsătoare la faptul că mie mi se făcuse rău, fapt care n-a făcut decât să le amuze şi mai tare.

Asta a fost singură mea interacţiune cu un scutec murdar, înainte să am propriul meu mic producător de scutece murdare.

Recunosc că am fost foarte îngrijorată pe perioada sarcinii, gândindu–mă cum o să fac să schimb câteva scutece pe zi, toate mirositoare şi colorate în diverse nuanţe, ce fel de mama voi fi dacă gândul la un scutec murdărit îmi provoacă stări de leşin?

Pe nesimţite au trecut cele nouă luni şi uite-mă în spital, faţă în faţă cu găluşca asta mică, frumoasă ca o dimineaţă de primăvară. Ca una de primăvară, da, însă nu mirosea deloc a flori parfumate.

Ştiam de meconiu, însă nu mi-am imaginat că va fi atât de mult şi atât de negru, eram acum faţă în faţă cu cea mai mare temere a mea. M-am holbat la scutec, nemişcată, secunde în şir. Nu ştiam ce să fac, de unde să apuc copila, cu ce mâna s-o ţin şi cum să scot scutecul murdar de sub ea. Să-l trag cu amândouă mâinile? Să rostogolesc bebeluşul pe-o parte? Doamne Dumnezeule, cum îmi schimb copilul?

Salvarea a venit de la mama cu care împărţeam salonul, pe care probabil că o priveam pierdută, în timp ce-şi manevra cu uşurinţă bebeluşa. “Cu o mâna apuc-o uşor de glezne sau genunchi şi ridic-o, iar cu cealaltă scoate-i scutecul murdar”, mi-a spus zâmbind înţelegător.

Aha, deci nu trebuie s-o rostogolesc pe o parte, există căi mai blânde.

Acasă, antrenamentul a continuat. După fiecare sesiune de alăptare, copila mă anunţa cu surle şi trâmbiţe că e timpul să repet mult temuta procedura. Înarmată cu şerveţele, creme, pudre şi nici nu-mi mai amintesc ce altceva consideram atunci că sunt necesare, respiram adânc şi duceam misiunea la bun sfârşit, cu noduri în gât uneori, în hohote de râs altădată.

Medicul îmi sugerase că e important să verific scutecul de fiecare dată, să mă asigur de consistentă şi culoare corespunzătoare vârstei şi tipului de alimentaţie, iar asta m-a lăsat uşor mută. Cum, n-ajunge că inevitabil îl miros, şterg şi-l spăl? Trebuie să-l şi studiez cu atenţie?

Am trecut cu succes şi de scutecele explozive care aruncaseră muniţie tocmai până la ceafa copilei şi de drastica schimbare apărută odată cu diversificarea. Drastică, da, nu glumesc, o să vedeţi şi voi despre ce vorbesc, când va vine rândul 🙂

Acum pot schimba un scutec în doi timpi şi trei mişcări, cu ochii închişi, pe întuneric, cu o mâna, în maşină, pe iarbă în parc, pe plajă, în timp ce se zbate, you name it, am devenit expertă.

A fost un drum anevoios, plin de mirosuri şi culori, dar am răzbit şi am păstrat mereu funduleţul ăla roz şi curat 🙂
Voi v-aţi confruntat cu “probleme” de genul ăsta?

Credit foto: www.whattoexpect.com
P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂