Gomboții cu prune obișnuiau să–mi amintească doar de copilărie. Încă reușesc să facă asta, însă acum îmi mai aduc aminte și de altceva. Ceva special. Dacă mă gândesc la gomboții ăștia și închid ochii, mă văd cu Iris nou născută în brațe, în bucătăria noastrăMama e și ea acolo, gătește de zor. Eu încă merg cocârjata după cezariană, sunt speriată și nedumerită, mă uit la copilul din brațele mele și–mi dau lacrimile. Cea mai importantă ancoră a mea e mama. Nu-mi spune în cuvinte că mă iubește, nu-i stă în fire, vine din altă generație și nici ei nu i-a zis nimeni. O înțeleg. Nu-mi zice, dar eu știu.
Pentru că ea își exprimă dragostea într-un milion de alte feluri. Îmi spune că mă descurc foarte bine cu Iris, că vom fi bine, că e normal să mă simt nițel pierdută. Mă liniștește și reușește să mă convingă că voi fi o mamă bună.
Și declarația de dragoste cea mai mare e că îmi gătește. Orice vreau, oricând vreau, oricât vreau. Iar fix atunci eu vreau gomboți cu prune. Nu știu de ce fix gomboți. Poate pentru că vreau și eu să mă simt iar copil. Vreau ca în timp ce eu o îngrijesc pe Iris, altcineva să aibă grijă de mine. Măcar un pic. Măcar până mă regăsesc. Așa că mama se apucă imediat de treabă.
Pune la fiert un kilogram de cartofi în coajă , pe care apoi îi răzuiește. Peste ei adaugă aproximativ 250 de grame de făină, 2 ouă, puțină sare, o lingură de ulei și cam 2-3 linguri de zahăr, după care frământă cu pricepere un aluat.
Cu mâinile ei frumoase, mama face niște guguloaie din aluat, nu înainte de a așeza strategic în mijlocul fiecăruia câte o jumătate de prună. Guguloaiele astfel formate le pune în apă clocotită și le fierbe aproximativ 20 de minute.
Apoi se înfulecă cu poftă. Se adună cu degetul umed firmiturile de pesmet căzute pe farfurie. Sau, mă rog, așa am făcut eu. Și atunci când mă simțeam pierdută cu un nou născut în brațe, dar și azi, când Iris are aproape 4 ani și zburdă prin casă ca o căpriță. Iar declarația mamei e tot aceea. Tot fără cuvinte, însă la fel de sinceră.
