Wanda Petronski nu era ca celelalte fete din clasa ei. Ea ajungea în fiecare zi la școală cu încălțările pline de noroi uscat și nimeni n-o auzise vreodată râzând. Unde mai pui că avea și numele ăsta ciudat și greu de pronunțat. Wanda era tot timpul singură, nu avea nici un prieten. Sosea la școală singură și pleca acasă  la fel. În fiecare zi, Wanda era îmbrăcată cu aceeași rochie albastră. Curată, dar rochia asta a ei arăta mereu de parcă n-ar fi fost călcată ca lumea.

Peggy era cea mai populară fată din școală, iar Maddie era prietena ei. Împreună, în fiecare zi o așteptau pe Wanda să ajungă la școală, ca să o întrebe din nou despre rochiile ei. Jocul ăsta, începuse într-o zi în care Wanda, deși cu siguranță mințea, le-a spus că ea are acasă, în dulap, o sută de rochii. Toate colorate, din mătase și catifea, cu dantelă sau fără. O sută de rochii. Frumos aranjate în dulapul ei.

Deși fetele știau că Wanda nu spunea adevărul, îi puneau diferite întrebări despre rochiile imaginare, ca și cum ele ar fi existat în realitate. Peggy era cea care îi adresa Wandei întrebările, șicanând-o și râzând de ea. Iar Wanda răspundea de fiecare dată cu aceeași seriozitate calmă. O sută de rochii. Toate frumos aranjate în dulapul ei.

Scena aceasta se repeta în fiecare zi, iar acum, azi, când Wanda nu venise la școală, fetele se întrebau ce se întâmplase cu ea.

Lui Maddie nu-i prea plăcea jocul ăsta pe care-l juca Peggy cu Wanda. Simțea că felul în care Peggy o întreba mereu pe Wanda despre rochii era nepotrivit și îi era teamă că tonul batjocoritor din vocea fetiței s-ar fi putut îndrepta spre ea, dacă i-ar fi cerut să înceteze. Și-ar fi dorit totuși ca jocul să se sfârșească și Peggy s-o lase în pace pe Wanda.

Totul culminează cu ziua în care, în lipsă, Wanda câștigă concursul de desen, cu cele o sută de rochii desenate și expuse în clasă. Acest moment este unul de cumpănă pentru Peggy și Maddie. Cele două înțeleg că Wanda nu mințise. Că cele o sută de rochii existau. Maddie se simte rușinată și frustrată că nu a avut curaj s-o oprească pe Peggy din a-i pune întrebări incomode Wandei.

“Dumnezeule! Nu mai putea face nimic? Măcar dacă ar putea să-i spună Wandei că n-a vrut s-o rănească. S-a întors și s-a uitat pe furiș la Peggy, dar Peggy nu a ridicat privirea. Părea că învață din greu.”

Cartea “O sută de rochii” a fost scrisă în 1944. Deși de atunci au trecut foarte mulți ani, mesajul ei rămâne unul puternic. Atât pentru copii, cât și pentru adulți. E o carte despre puterea de a ierta, despre înțelepciunea de a privi dincolo de aparențe, o carte care ne reamintește că e vital să fim buni unii cu ceilalți. Citindu-le copiilor “O sută de rochii” e un mod perfect de a le reaminti cum acțiunile și cuvintele noastre îi pot afecta pe alții. Că uneori nu îți mai poți cere scuze, că realmente poate fi prea târziu.

“O sută de rochii” e o carte pe care i-am cumpărat-o lui Iris, însă a fost și pentru mine o adevărată plăcere să o citesc. Pe măsură ce înaintam cu textul, am simțit noduri în gât. Pentru că am fost și eu în rochia Wandei cândva. Totuși, cred că și o persoană care a fost la un moment dat în papucii lui Peggy, ar citi cartea tot cu noduri în gât. Pentru că e o carte care te îndeamnă la reflecție. Vă îndemn să o citiți împreună cu copiii voștri, vor avea doar de câștigat de pe urma acestei lecturi minunate!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook