Dă-ți voie să fii tristă

DSC_0428

Îmi vine plâng. Simt așa, cum din piept, străbate o tristețe sfâșietoare, pe care n-o pot opri nicicum. Sunt așa de câteva zile. Nu știu dacă am motive întemeiate simt așa, însă uite-. Îmi vine las jos jaluzelele, îmi pun plapuma în cap și fac ghem sub ea. stau acolo, cu genunchii la piept până trece. Până îmi plâng toată tristețea și-mi pot scoate din nou capul dintre așternuturi.

Da, știu, astea nu-s lucruri despre care vorbim, pe astea  le cam ascundem sub preș. Vorbim doar despre zilele noastre bune, de parcă numai din-astea am avea. Postăm numai poze în care zâmbim, în care suntem cele mai bune mame și cele mai iubite soții. Nu recunoaștem uneori ne cam  vine închidem ușa în urma noastră și ne ducem unde vedem cu ochii. Nu ne dăm voie nu fim bine. Nici noi singure, iar alteori nu ne dau voie nici alții.

Nu reușim întotdeauna ne acceptăm așa cum suntem, ne iertăm și ne iubim pe noi înșine. Câteodată chiar noi suntem judecătorii care dau sentințele cele mai dure. Nu ești suficient de bună, de frumoasă, de harnică, de deșteaptă, de prietenoasă, de bine îmbrăcată, de feminină, de răbdătoare, nu zâmbești suficient, țipi prea mult, te închizi în tine prea tare!

Așteptăm apară din neant o persoană căreia -i putem spune orice, care ne asculte și nu ne judece, ne vadă pe noi, așa slabe sau puternice cum suntem, vadă dincolo de pantalonii de trening pe care-i purtăm în casă sau de părul prins neglijent în coadă.

Vrem iubire necondiționată, însă știm și iubirea nu e niciodată gratis. Vrem mai mult de la cel de lângă noi, pentru ținem socoteala și credem noi facem mai mult decât celălalt. Vrem ne recunoască cineva meritele, ne cofirme încă suntem iubite și ne acorde o pauză. Vrem o îmbrățișare adevărată și strânsă, nu doar niște brațe aruncate în jurul trunchiului la întâmplare. Vrem ne regăsim pe noi, cele de dinainte, care visau și râdeau mai mult. Vrem nu ne mai simțim așa.

Nu ne dăm voie fim triste. Nu ne lăsăm plângem cu ciudă în pumni. Nu se cade, nu se face. Suntem femei în toată firea, mame și soții, sunt oameni care depind de noi într-un fel sau altul, cine are timp de prostiile astea? Oare e ceva în neregulă cu noi? Oare doar noi ne simțim așa?

Nu, nu sunteți singure! Nu doar voi simțiți greutatea planetei pe umeri, câteodată. Nu doar voi sunteți frustrate nu aveți timp și de voi! Nu doar voi sunteți foarte obosite! Nu doar voi simțiți singure! Nu doar voi aveți impresia trăiți într-o cutie închisă, de multe ori.

Dați voie plângeți când aveți nevoie ca lacrimile spele tristețea, dați-vă voie fiți triste, sați tristețea vină, ca apoi poată trece. Cereți ajutor, nu vă fie rușine spuneți e greu, nu închideți cuvintele între dinții încleștați. Nu așteptați în tăcere vă vadă cineva mâhnirea, de multe ori n-o vede nimeni. În schimb, întindeți voi mâna și spuneți: “nu mai pot, uite-mă, ajută, ascultă!” Cereți și acceptați ajutorul. Fiți mai blânde cu voi. Iubiți-vă, așa cum îi iubiți pe alții. Acceptați-vă greșelile, așa cum le acceptați și iertați pe-ale altora. Și nu uitați, nu sunteți singure!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

362 Shares

One thought on “Dă-ți voie să fii tristă

  1. Pingback: #82 Inspirația săptămânii (24 februarie - 2 martie 2018) | Cristina Oțel

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.