Dimineață de toamnă cu dor

1 (58)

Dimineața asta de noiembrie e închisă. Cu nori care arată a fi plini de ploaie, cu frunze uscate, pe jumate putrezite, împrăștiate de vânt pe tot trotuarul și pe stradă. Cu ciori care se adună în găști pe cablurile dintre stâlpi și croncăne gălăgioase. Adună nuci în ciocuri, apoi se ridică în zbor ca să le dea drumul pe caldarâmul umed. Ciugulesc pofticioase miezul care iese din coaja spartă și croncăne. Poate vorbesc între ele sau poate zic “săru’mâna pentru masă”. Cine știe…

Sunt deștepte ciorile astea, mă gândesc, în timp ce mă îndrept spre casă. Strada e goală, nu se vede țipenie de om. Așa arată orășelul ăsta al nostru după ce trece vara și pleacă toți turiștii. Nu e nimeni pe drum, sunt singură. Așa mă și simt, singură. Văd doar câinii de la casa micuță, cu gard de fier forjat. Acolo locuiește un cuplu de bătrânei. El, bătrânelul, se deplasează cu ajutorul unui cadru și în fiecare dimineață se mișcă încet până la poartă, ca să dea drumul câinilor în stradă.

Nu-mi place deloc treaba asta pentru că mi-e frică de câinii liberi  în drum, însă nu-mi fac niciodată curaj să-l rog să-i ținăîn curte. E foarte bătrân și mi-e rușine să-i cer ceva. Îmi imaginez că s-ar uita la mine cu ochii umezi și poate mi-ar zice să-mi văd de treabă că-s cuminți câinii și nu mușcă. Sau că poate n-aude bine și ar trebui să vorbesc tare cu el. Asta sigur nu mi-ar plăcea, m-aș simți ca și cum aș țipa la el. Așa că o las baltă, îmi îndes frica de câini în buzunar și trec pe partea cealaltă de stradă. Ce-or tot croncăni ciorile astea, ce-or avea atâta să-și spună una alteia?

Acasa, trag jaluzeaua ca să nu mai văd umezeala de afară. Sentimentul de singurătate devine tot mai acut. Știu de ce mă simt așa, nu e nevoie să mă întreb. Mi-e dor de casă! Mi-e dor de ai mei! Și vremea asta de afară nu mă ajută deloc. Sunt o femeie în toată firea, după socotelile societății și mi-e dor de mama și de tatăl meu. Mi-e dor să mă trezesc dimineața în casa  lor, să deschid ochii în așternuturile întinse de mama pe pat și să rămân acolo o vreme, ascultându-i vorbind în camera alăturată.

Sa beau împreună cu ei, cafeaua făcută de tata la ibricul roșu. Să mă uit pe geam, așteptând-o pe sora mea, în timp ce mama îmi povestește ceva. Sa fiu acolo cu ei o vreme, să simt cum rădăcinile mele sunt încă bine înfipte în pământ, să-mi iau de la ei puterea de a nu mă apleca atunci când mă bate vântul ăsta rece de toamnă.

A naibii vreme și ciorile astea care nu mai tac din gură, ce zi cu dor năpraznic!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

2 thoughts on “Dimineață de toamnă cu dor

Leave a Reply