Eu nu te-am uitat, fată dragă!

colectiv-fond-negru-800x509

În zilele alea după incendiu, am mers în fiecare zi la mănăstire. Nu sunt religioasă, nu-mi fac cruce când trec pe lângă biserici, nu cred într-un Dumnezeu răzbunător şi crud, însă era singurul lucru pe care simţeam îl puteam face. O puneam pe Iris în cărucior şi o împingeam în fiecare zi până la mănăstire. Cumpăram lumânări şi le aprindeam. Cu groază în suflet, cu teamă atunci când voi ajunge acasă, de la ştiri voi afla a mai murit încă un tânăr. Sau poate mai mulţi.

Aprindeam lumânările şi rugam. Doamne Dumnezeule, ajunge, cruţă-i, salvează-i, suflă doar viaţă înspre ei! Nu-i lua, Doamne, sunt atât de tineri! Nu-i chema la tine, Doamne, uităte la mamele şi la taţii lor, fie-ţi milă de ei! rugam cu teamă, pentru nu credeam nici eu ascultă. Însă era tot ce puteam face.

După zile întregi de aprins lumânări, numărul celor care mureau se tot mărea, iar eu, împreună cu milioane de alţi oameni, simţeam sufocam de neputinţă. Nu puteam decât uit hipnotizată la televizor ca aflu cine a mai murit. La ştiri îmi erau arătate chipurile tuturor tinerilor, unii morţi şi alţii care încă mai luptau pentru viaţă.  Atunci eu am ales-o pe ea.

În naivitatea mea de om adult, m-am gândit dacă îmi trimit energia şi vibraţiile pozitive către o singură persoană, atunci poate ajută mai mult. Şi din ziua aia, am început aprind lumânări doar pentru ea, ridic rugăciuni la cer doar pentru ea, gândesc la ea în fiecare minut al zilei, sper ea va trăi.

Acum ştiu făceam asta din neputinţă, pentru durea teribil şi nu ştiam ce altceva fac. convinsesem chiar ea sigur va supravieţui şi citisem tot ce se scrisese despre ea. Îmi părea o persoană atât de veselă, de împlinită, de frumoasă. Trebuia trăiască!

Însă a murit. A murit şi ea. Iar eu apoi n-am mai aprins lumânări. N-am mai împins căruciorul până la mănăstire în fiecare zi. Neputinţa şi frustrarea s-au transformat în furie şi mi-au ieşit prin ochi. Am plâns pentru ea, pentru fata care murise. Am plâns pentru logodnicul ei şi pentru părinţii ei. Pentru prietenii ei. Am plâns de frică. Am plâns cu strigăte.

Au trecut doi ani de-atunci. Eu n-am uitat, nu te-am uitat, fată dragă! Nici pe tine şi nici pe ceilalţi. #Colectiv

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

2 thoughts on “Eu nu te-am uitat, fată dragă!

Leave a Reply