În zilele alea după incendiu, am mers în fiecare zi la mănăstire. Nu sunt religioasă, nu-mi fac cruce când trec pe lângă biserici, nu cred într-un Dumnezeu răzbunător şi crud, însă era singurul lucru pe care simţeam că îl puteam face. O puneam pe Iris în cărucior şi o împingeam în fiecare zi până la mănăstire. Cumpăram lumânări şi le aprindeam. Cu groază în suflet, cu teamă că atunci când voi ajunge acasă, de la ştiri voi afla că a mai murit încă un tânăr. Sau poate mai mulţi.

Aprindeam lumânările şi mă rugam. Doamne Dumnezeule, ajunge, cruţă-i, salvează-i, suflă doar viaţă înspre ei! Nu-i lua, Doamne, că sunt atât de tineri! Nu-i chema la tine, Doamne, uită–te la mamele şi la taţii lor, fie-ţi milă de ei! Mă rugam cu teamă, pentru că nu credeam nici eu că mă ascultă. Însă era tot ce puteam face.

După zile întregi de aprins lumânări, numărul celor care mureau se tot mărea, iar eu, împreună cu milioane de alţi oameni, simţeam că mă sufocam de neputinţă. Nu puteam decât să mă uit hipnotizată la televizor ca să aflu cine a mai murit. La ştiri îmi erau arătate chipurile tuturor tinerilor, unii morţi şi alţii care încă mai luptau pentru viaţă.  Atunci eu am ales-o pe ea.

În naivitatea mea de om adult, m-am gândit că dacă îmi trimit energia şi vibraţiile pozitive către o singură persoană, atunci poate ajută mai mult. Şi din ziua aia, am început să aprind lumânări doar pentru ea, să ridic rugăciuni la cer doar pentru ea, să mă gândesc la ea în fiecare minut al zilei, să sper că ea va trăi.

Acum ştiu că făceam asta din neputinţă, pentru că durea teribil şi nu ştiam ce altceva să fac. Mă convinsesem chiar că ea sigur va supravieţui şi citisem tot ce se scrisese despre ea. Îmi părea o persoană atât de veselă, de împlinită, de frumoasă. Trebuia să trăiască!

Însă a murit. A murit şi ea. Iar eu apoi n-am mai aprins lumânări. N-am mai împins căruciorul până la mănăstire în fiecare zi. Neputinţa şi frustrarea s-au transformat în furie şi mi-au ieşit prin ochi. Am plâns pentru ea, pentru fata care murise. Am plâns pentru logodnicul ei şi pentru părinţii ei. Pentru prietenii ei. Am plâns de frică. Am plâns cu strigăte.

Au trecut doi ani de-atunci. Eu n-am uitat, nu te-am uitat, fată dragă! Nici pe tine şi nici pe ceilalţi. #Colectiv

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook