Îmi place conopida. Îmi aduce aminte de liceu, când prietena şi colega mea de bancă îşi împărţea pachetul cu mine. Făcea tanti Jeni, mama ei, o salată de conopidă cu maioneză demenţială. Era tartinabilă şi delicioasă. Când gătesc conopidă, mereu îmi amintesc de sendvişurile alea.

Şi lui M îi place. O mănâncă chiar şi crudă. Iris însă nu se dă în vânt după conopidă. Dacă vreau s-o gătesc, trebuie mereu să mă gândesc ce mai fac pe lângă, să mănânce mofturoasa, si s-o zic pe aia dreapta, nu mai am chef să fac mai multe feluri de mâncare, câte unul pentru fiecare membru al familiei. Aşa că m-am tot gândit cum aş putea găti conopida ca s-o mâncăm toţi, iar eu să nu mai stau toată ziua în bucătărie.

Am ajuns la concluzia că dacă lui Iris îi plac chifteluţele cu dovlecel la cuptor, sigur îi vor plăcea şi astea cu conopidă. Şi am avut dreptate. A halit câteva bucăţi chiar înainte să meargă la somn.

Am tăiat bucheţele şi am pus la fiert o conopidă mare. Am opărit-o fără milă, însă am scos-o înainte să se înmoaie prea tare şi am lăsat-o la scurs. Apoi am tocat-o mărunt, împreună cu un praz care se cam ofilea în cămară.

Le-am adăugat spre împrietenire două ouă, nişte piper proaspăt măcinat şi o ploaie mică de sare. Am ras cam osutacincizeci de grame de brânză (telemea şi burduf am avut eu) şi am amestecat-o cu restul compoziţiei.

Am mai presărat numai niţică pudra de usturoi şi câteva linguri de pesmet. Le-am lăsat o vreme să se cunoască, să se combine între ele şi apoi am format chifteluţele între palme.

Le-am stropit cu câteva pufuri din sticluţa de ulei şi le-am perpelit vreo treizecide minute la osutăoptzeci de grade. Le-am şi întors în jumătatea de oră cât au stat la cuptor, ca să se îmbujoreze frumuşel în ambii obrăjori. Le-am scos din cuptor şi-am suflat minute bune la câteva, ca să nu frigă mânuţele alea mici şi nerăbdătoare ale lui Iris.

A mâncat, am mâncat şi eu. Au fost bune, sărut mâna pentru masă!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook