Suntem în parc. Iris, împreună cu o fetiţă şi un băieţel se joacă în spaţiul de sub tobogan. Fetiţa e cea mai mare şi dă instrucţiuni celorlaţi doi.
– O să ne jucăm că asta e casa noastră. Acolo e sufrageria şi aici bucătăria. Şi în bucătăria asta o să facem un tort.
Iris se uită confuză în jur.
– Nu, asta nu e casa mea. Nu vau.
– Păi nuuuuu, că ne prefacem. Aici facem tort la bucătărie.
Iris se încruntă de-a dreptul.
– Nu, acoio nu e bucătăiia. Casa lu Iis nu e aiţi.

Fetiţa se bosumflă uşurel şi oftează. O văd cum nu se poate hotărî dacă să lupte pentru casa imaginară de sub tobogan sau dacă să renunţe.
– Bine, nu e casă cu bucătărie. Dar tot facem tort. Eu îl fac, voi vă uitaţi.
– Faţem toit, aprobă Iris, încântată că nu trebuie să locuiască sub tobogan.

Băieţelul le observă pe fete atent de pe margine. Fetiţa bătătoreşte cu mâinile o grămăjoară de nisip, apoi o netezeşte cu palmele. Iris întinde şi ea mâinile.
– Nuuu, zice fetiţa, şi cu braţele încearcă să protejeze tortul rotund. Eu îl fac. Am pus făină, ulei şi aluat. Şi o să-l decorăm mai târziu, dar nu acum că încă nu e gata.
Iris vrea neapărat să atingă şi ea nisipul însă fetiţa se opune şi nu o lasă. O văd pe fiică–mea cum freamătă, însă stau la locul meu şi aştept să văd cum urmează să rezolve între ele neînţelegerea.

Rapidă, Iris îşi bagă o mână în grămada de nisip şi o strică. Mutriţa fetiţei se boţeşte imediat. Băieţelul se agită şi îşi frământă mânuţele.
– Mi–ai stricat tortuuuul. Nuuu, tortul meu!
E supărată şi îi curg lacrimile. Iris o fixează preţ de câteva secunde, apoi fuge în braţele mele. Amândouă se uită la mine. Adevărul e că nu prea ştiu ce ar trebui să fac. Ea stă ghemuită în braţele mele şi se uită pe furiş la fetiţă. Mă întreabă:
– Ţe a făcut Iis?
Acum toţi cei trei copii se uită la mine.

Îi spun:
– Fetiţa se juca iar tu i-ai stricat tortul de nisip.
Buza de jos îi tremură.
– Iis a sticat. Fetiţa pânge. De ţe pânge?
– Pentru că acum e tristă. E supărată că i l-ai stricat. Tu în locul ei cum crezi că te–ai simţi?
– Iis e supăiată, îmi mărturiseşte, în timp ce îşi şterge nasul cu mâneca hanoracului.
– De ce eşti supărată? o întreb

Fetiţa nu mai plânge dar ne urmăreşte cu atenţie. Iris îşi lipeşte obrazul de al meu.
– Iis e supăiată că a distus toitu. De ţe a distus toitu?
Mă uit la ea şi–mi vine s-o bag în buzunar. Nu înţelege ce impuls a mânat-o să strice joaca fetiţei.
– Cred că te–ai supărat puţin că fetiţa nu te-a lăsat să pui şi tu mâna. Aşa e?
– Da. Buza îi tremură iarăşi.
Îmi trec prin minte o mie de gânduri. Nu vreau să vorbesc mai departe însă ştiu că e important s-o fac.

– Ştiu că a fost greu pentru tine că nu ai avut voie să te joci cu tortul. Însă faptul că l-ai stricat a fost neplăcut pentru fetiţă. Şi uite, acum sunteţi triste amândouă.
Mă aud în timp ce îmi ies cuvintele şi mă întreb dacă spun ce trebuie. Mă cuprinde nesiguranţa, mă gândesc că putea fi mai rău. Ce făceam dacă furia fiică–mii s-ar fi îndreptat asupra fetiţei şi nu asupra tortului, mă întreb.

Fetiţa, în linişte, adună cu pamele o nouă grămăjoara. Băieţelul se uită îngrijorat la ea. Iris se eliberează din braţele mele şi rămâne în picioare în faţa fetiţei care se joacă. Stă aşa o vreme, apoi îmi caută privirea. Îi zâmbesc. Se apropie de fetiţă, iar aceasta o ignoră. Se lasă pe vine şi întinde mâna.
Tresar uşor, convinsă că va strică iar jocul copilei.

Mânuţa poposeşte pe haina fetiţei şi cu voce gingaşă, fiică–mea spune:
– Îmi paie iău, fetiţa.
Îmi dau lacrimile. Îmi vine să o iau pe sus, s-o învârt tare şi apoi s-o strâng la piept. Fetiţa se opreşte puţin, ridică ochii la Iris şi zice:
– Poţi să mergi să cauţi tu nişte pietricele ca să decorăm tortul ăsta împreună?

Simplu. Atât de simplu. Atât de firesc. Atât de faini sunt copiii ăştia, că dacă nu mi-ar fi frică de ei, aş mai face încă cinci, zău.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook