Sâmbătă pe la ora prânzului, M îmi trimite un mesaj:

– Hopa, mi-am amintit că în seara asta trebuie să merg la nuntă. Se însoară Toni.
– Cum în seara asta?
– Mda, mi-am amintit dimineaţă, credeam că e săptămâna viitoare, dar nu. Se însoară azi. Te uiţi tu de costumul meu? Că nu l-am dus la curăţătorie după ultima nuntă şi nu ştiu în ce stare e.

De când o avem pe Iris, M participă singur la evenimente de genul ăsta. Nunţile se întâmplă seara/noaptea, Iris atunci doarme, nu-mi doresc nici să o ţin în zgomot şi agitaţie, nici să-i deranjez programul de somn, mai ales că oricum încă doarme aiurea şi o noapte de somn nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Cum n-avem cu cine s-o lăsăm, rămân eu cu ea, iar M onorează invitaţiile atunci când se impune ca măcar unul din noi să fie prezent. E drept că nu mă supăr deloc să lipsesc, pentru că nu mă dau în vânt după nunţi sau alte adunări asemănătoare.

Scot costumul din husă şi îl verific, pare în regulă, M îl poate purta în seara asta. Apoi dau cu ochii de cămaşă. Pfuai, cămaşa. Înjur încet în barbă, mama ei de cămaşă, acum va trebui s-o calc.
Să ne înţelegem, nu doar că nu-mi place deloc, dar deloc să calc, nici măcar nu ştiu s-o fac prea bine. Adică, un tricou pot să calc decent, deşi nici asta nu practic decât în situaţii excepţionale, însă faţă în faţă cu o cămaşă de nuntă sunt realmente neputincioasă.

Ştiu că sunt femei cărora le place, ba mai mult, care chiar se relaxează călcând. Poate că netezirea materialului cu fierul încins le dă o stare de linişte, le ajută să-şi pună ordine în gânduri, poate că le încearcă o reală satisfacţie să agaţe pe umeraş o cămaşă perfect călcată, cu dungile de la mâneci drepte şi fără de cusur. Pot înţelege asta, însă în ce mă priveşte, călcatul nu-mi poate oferi vreun soi de plăcere vreodată. Din contră, mă irită teribil.

Aşa că pusă faţă-n faţă cu nunta din seara respectivă şi cu faptul că nu prea aveam de ales, am hotărât să calc totuşi cămaşa. M-am gândit că masa rotundă din bucătărie ar trebui să fie potrivită pentru corvoada asta, bineînţeles că nu avem o masă normală de călcat, pentru că nu călcăm şi ar fi o investiţie inutilă. No bun, am căutat jumate de casă până am găsit fierul de călcat, am scuipat în palme, am întors cămaşă pe dos (doh, atâta lucru ştiu chiar şi eu), i-am netezit cu gesturi de profesionist încreţiturile după ce am întins-o pe suprafaţa de lucru şi m-am pus pe treabă.

Ce mi s-o fi părut aşa de greu înainte, uite ce frumos rămânea materialul întins după ce treceam cu fierul peste el şi ce-aveam eu să mă mai laud când ajungea M acasă, că uite, reuşisem pentru prima dată să-i calc cămaşa. După ce m-am felicitat singură o vreme şi am hotărât că mi se cuvine poate şi o medalie, hopa, am dat de mâneci şi manşete.

Iris mă întreba curiosă, fiind pentru prima oară (da, aţi citit bine, prima oară în doi ani) că mă vedea prestând activitatea asta:
– Mama ce face?
– Calc o cămaşă, Iris. De fapt nu, puiule, nu prea calc, încerc. Mama încearcă să calce o cămaşă.

Am trecut de mâneci, m-am făcut că nu observ dungile strâmbe şi inegale, apoi am ajuns la umeri. Unde am rămas vreo douăzeci de minute, găsindu-mă în incapacitatea de a înţelege cum doamne-iartă-mă trebuie aranjată cămaşa aia pe masă, ca să pot ajunge cu fierul la fiecare bucăţică de material, în acelaşi timp respirând adânc din când în când, în încercarea de a nu arunca minunata cămaşă fix la gunoi.

Iris mă încuraja:
– Mama încearcă.

Încercam, da, însă încercăm din greu să nu mă enervez. Ca să-mi regăsesc pacea interioară, am luat o pauză să caut pe net filmuleţe cu oameni pricepuţi, care îţi arată cum să calci corect. Şi l-am găsit pe nenea ăsta care calcă o cămaşă cu mişcări precise, cu o îndemânare ce m-a făcut imediat geloasă, învârte cămaşă aia de câteva ori si ţac pac, gata. Unde mai pui că o şi împătureşte frumos în timp ce-o calcă.

Ei, păi poate el şi eu nu, cum vine asta. Hai cu “mama încearcă” la treaba iarăşi. No bun, fă ca el, apasă bine fierul ăla, stai, pune pauză că se mişcă prea repede, ce naiba, că parcă nu aşa trebuia să iasă, dă-i de la început, nu înjura în gura mare că te aude copilul, păi şi eu fix aşa ca el am făcut, de ce nu-mi iese, de ce, de ce, de ce, nu pot frate, nu mai vreau să calc, nu mai, gata, îmi bag picioarele.

S-a dus M la nuntă, cum să nu se ducă, s-a dus îmbrăcat în blugi şi o cămaşă cu pătrăţele. Pe care culmea, am călcat-o în doi timpi şi trei mişcări. I-am scris mesaj, curioasă:
– Mai e cineva îmbrăcat că tine?
– Da, fotograful! mi-a răspuns el.

P.S. Ia poftiţi de vizionaţi mai jos cum calcă nenea ăsta.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Sursa foto aici