E o după-amiază obişnuită în parc, suntem la locul de joacă unde aleargă câţiva copii, unii  părinţi se ţin după ei, alţii stau pe bănci cu telefoanele la ureche şi mai ridică uneori câte un ochi să-şi observe odraslele.
Se aud strigăte, chiote, mai câte un plânset, fix ca într-un parc unde se joacă copii de vârste diferite. Iris se caţără pe tobogan. E în picioarele goale şi extrem de încântată de aderenţa pe care o are la căţărat, se tot uită la mine şi la tată-su, asigurându-se că suntem martori la evoluţia ei de alpinistă.

Lângă ea se opresc doi băieţei ce seamănă între ei, socotesc că sunt fraţi, cel mare pare să aibă cam opt ani, cel mic cred că în jur de şase. Iris se duce imediat să-i îmbrăţişeze, conform obiceiului. Băieţii sunt tunşi chilug, îmbrăcaţi neîngrijit şi cam murdari. Cel mare are o privire hotărâtă şi când mă uit la el îmi susţine privirea fără să clipească. Înţeleg repede că nu ştie la ce să se aştepte de la noi, iar experienţa l-a învăţat să fie mereu suspicios, în gardă. Cel mic se uită cu o privire nevinovată când la Iris, când la fratele cel mare.

Iris îl mângâie pe obraz pe băieţelul mai mare şi-i spune:
– Bună. Şi paşi?
Băieţelul face pe durul şi îl văd cum încearcă să îşi stăpânească un zâmbet. Se uită iarăşi la mine serios şi neîncrezător, apoi se uită la M, neştiind dacă are voie să interacţioneze cu Iris. Îi zâmbesc cât pot de cald, iar el îmi întoarce zâmbetul şi se îmbujorează niţel. Iris insistă.
– Şi paşi? Băiezei, şi paşi?
– Bine, măi bebe, îi zice el şi-i atinge uşor părul. Tu ce faci?
– Iis butică, băiezei butică, Iis nasu, băiezei nasu, face Iris inventarul, în zâmbetele copiilor.

Fratele cel mic ţine în mâini o cămaşă cu pătrăţele, încearcând fără success să o întoarcă de pe dos. Resemnat, ridică ochii la cel mare, privindu-l insistent şi rugător. Băieţelul cel dur ia cămaşa, o întoarce, şi apoi cu o răbdare care mi-a rupt sufletul în bucăţele, poticnindu-se la mâneci, îl ajută pe frate-su să se îmbrace.
Ne mutăm cu toată gaşca de la tobogan la balansoar, fraţii vin şi ei după noi. Cel mare se strâmbă şi scoate sunete care o fac pe Iris să râdă în hohote, ca mai apoi să mă facă şi pe mine să râd, tot în hohote. Cel mic zâmbeşte şi îşi soarbe fratele mai mare din priviri.

Alergând apar alţi copii, care se îndreaptă ţintă spre cei doi fraţi şi le spun:
– Voi n-aveţi voie să vă jucaţi aici. Hai, valea.
Fratele mare îşi aşterne imediat pe chip privirea aia dură pe care mi-a arătat-o şi mie mai devreme, iar cel mic se ascunde uşor în spatele lui.
– N-auziţi bă? Ia, roiu de-aici, n-aveţi voie, sunteţi surzi?
Mă uit în jur să văd dacă părinţii copiilor sunt şi ei în parc. Sunt acolo, da, sparg seminţe pe bancă.

M intervine:
– Parcul e loc de joacă pentru toţi copiii, bineînţeles că au şi ei voie.
Fraţii se uită unul la celălat cu ochii cât cepele, parcă nu le vine să creadă că uite, le-a luat cineva apărarea.

La rândul nostru,  facem ochii mari mai apoi, când după scurt timp, un alt băieţel se apropie de cei doi fraţi şi le zice:
– Aveţi grijă, când plecaţi de aici, după colţ vă aşteaptă nişte bărbaţi, i-am văzut eu. Or să va răpească şi-o să vă fure organele ca să le vândă. Pe voi vă aşteaptă.

Say what? Vorbesc aici despre copii cu vârstă mai mică de zece ani, şi unii şi ceilalţi. De unde au dorinţa asta de a-i speria pe cei mai slabi sau mai puţin norocoşi decât ei? Să fie doar imaginaţia lor bogată sau să fim noi adulţii cei de la care învaţă să facă treaba asta?
Să-i alunge pe cei murdari, să-i excludă pe cei diferiţi, să fie răutăcioşi cu copiii săraci, să nu ştie ce e toleranţa sau acceptarea fiecăruia aşa cum e? Ce ne învăţăm copiii, ce le transmitem, ce modele suntem noi pentru ei?

De ce ne facem pioşi cruci când trecem pe lângă biserici, dar în acelaşi timp, le permitem copiilor noştri să se comporte astfel, chiar sub privirile noastre? Ce şanse să nu se transforme în infractori au cei doi fraţi de care vă povestesc? Ce şanse, când părinţii nu îi îngrijesc, iar semenii lor îi alungă? Cu ce au greşit sufletele astea? Cu ce sunt ei vinovaţi că acasă nu-i îngrijeşte şi nu-i spală nimeni? Cum vor putea să fie ei buni in viitor, dacă nimeni nu le arată bunătate?

Azi mi-e lehamite. De tot şi de noi toţi.
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.