Oboseală și un burger

Încă de dimineață am știut că va fi o zi grea. Mă dureau ochii, corpul meu amorțit refuza să se ridice din pat și mă durea spatele din cauză că îmi petrecusem toată noaptea în aceeași poziție. Zmeu e în perioada în care îi ies mai mulți dinți deodată și suge non stop. Noaptea, uneori se trezește imediat ce pierde țâța. Așa că somn mai deloc. Ziua nu se lasă mai prejos, deja îmi ridică singur tricoul și se servește de parcă aș fi un soi de bufet suedez.

În concluzie, eram ruptă și ziua abia începuse. Aș fi vrut să-mi ia cineva copiii, să mă pupe cu drag pe frunte, să mă învelească și să-mi spună: știi ce, azi mă ocup eu, tu dormi, stai aici și dormi în liniște un somn odihnitor și neîntrerupt , dormi, că n-ai mai făcut-o de aproape șase ani, dacă tu nu meriți, apăi nu știu cine.

M-am ridicat din pat, cu spini în ochi, cu un băiețel plin de energie în brațe și am coborât la bucătărie, unde am pus imediat de cafea. Am băut-o rapid, însă ochii tot nu mă ascultau, nu mai voiau nici ei, hai măi femeie, ce naiba, lasă-ne să stăm închiși, nu ne mai chinui atâta.

S-a trezit Iris cu fundul în sus și dimineața a continuat cu smiorcăieli, cu făcut totul exact invers decât îi spuneam eu, știți voi ce zic, sunt sigură. Era clar una din zilele alea în care îți dorești doar să vină odată seara, ca să bagi copiii iar la somn și să se lase liniștea.

Cum oboseala aduce cu ea doar gânduri negre și frustrare, după-amiază, văzând spotul publicitar de la Aqua Carpatica (parcă) în care copiii cântă despre cum stăm acasă și totul va fi bine, m-a bufnit plânsul. Cine zice că va fi bine, mă gândeam? Ce inepție, să faci un clip din-ăsta aparent pozitiv, să pui niște copii să cânte cu glasurile lor subțirele și gingașe, copii care poate nici nu înțeleg bine ce se întâmplă, că va fi bine? Ce va fi bine? Că nu știm cu cine să avem curaj să socializăm? Să ne limităm mai departe la statul în curte și în stradă pe lângă poartă? Să nu se mai joace Iris iarăși cu nici un copil? Să nu-mi văd părinții în vara asta sau poate deloc anul ăsta? Cum, mă, cum adică totul va fi bine? Când?

Astea îmi treceau prin cap, pentru că, nu-i așa, oboseala extremă nu face casă bună cu nimic. M a văzut imediat că alunec rău, m-a luat în brațe și m-a ținut acolo ca să hohotesc muțește, până când a venit Iris peste noi la îmbrățișare de grup. Apoi a venit și Zmeu, iar ochilor mei le-a fost refuzat și un plâns zdravăn.

Când lucrurile s-au mai liniștit și mie nu-mi mai venea să plâng din orice, M s-a dus să cumpere flori de plantat, dar s-a întors și cu un burger pentru mine, pentru că locul de unde cumpărăm de obicei, tocmai se deschisese din nou.

Visasem la burgerul ăsta aproape trei luni, așa că a fost medicamentul perfect pentru starea în care mă găseam. L-am mâncat fără să mă mai gândesc la nimic, nici măcar dacă va fi bine sau nu, iar copiii, culmea, m-au lăsat să-l savurez până la ultima firmitură. A fost momentul meu favorit din zi.

Așa arată unele zile, cu ochi mici, dureri de spate, cu lacrimi plânse muțește pe umărul bărbatului, cu copii care-și văd mai departe de veselia și joaca lor, cu burgeri meniți să șteargă supărarea.

Dacă totul va fi bine? Nu știu! Ce-o fi, o fi, mergem înainte.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

2 comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.