Trebuie să vă spun că treaba asta cu avut bunicii aproape, îmi place tot mai tare. Da, încă suntem la Ciuc, la ai mei  și probabil că vom sta aici mai toată luna august. Nu ne vedem de multe ori pe an, având în vedere distanța care se așterne între noi, însă atunci când o facem, stăm împreună cât de mult timp putem. Pentru mine nimic nu e mai prețios decât timpul ăsta.

Iris are întotdeauna nevoie cel puțin de câteva zile ca să reînoade relația cu bunicii ei, dar după ce legătura se restabilește, e kind of magic. Se joacă cu ei, se plimbă împreună, bunicul îi repară jucăriile și îi spune povești,  iar bunică–sa îi cântă la muzicuță și o promovează ajutor în bucătărie. Nu vă speriați, că nu m-apucă iar smirocăiala pe blog, promit. 🙂

Însă trebuia să împărtășesc cu voi că în vizita asta, pentru prima dată de când sunt mamă, am descoperit un nou soi de libertate. Aham, libertatea aia pe care ți-o dau bunicii. Da, exact aia. Când lași copilul cu ei și  apoi pleci pur și simplu. Unde vrei tu poți să te duci. La cumpărături, să treci din magazin în magazin,  să–ți petreci astfel ore întregi. Nici măcar nu trebuie să cumperi ceva, poți doar să te plimbi nestingherită. Fără să–ți ceară nimeni balonul ăla cu Elsa, ba nuuuuuu, ăla cu albinaaaa, fără să vrea altcineva să urce și să coboare scările din magazin de nșpe ori, fără nici măcar o singură picătură de dramă.

Sau poți să bei o cafea. Da, s-o bei de-a dreptul, de la prima sorbitură până la ultima, cât încă e caldă. Cu o prietenă, cu mai multe, sau chiar singură.
Sau poți să stai pe bancă în parc și să te uiți la oameni sau la copaci. Sau  să stai acolo cu ochii închiși. Să ne înțelegem, într-un parc adevărat zic, nu într-unul pentru copii.

Sau poți să petreci o seară cu sora ta la un concert. Sau chiar două seri, parol.

Mda, căci fix asta am făcut eu. Pentru prima dată în viața ei, Iris n-a adormit cu mamă–sa. Și are mintenaș patru ani, așadar aș îndrăzni să afirm că am lălăit-o destul.

Până acum, orice încercare de a o lăsa să adoarmă cu altcineva, a fost întâmpinată de Iris cu proteste foarte vehemente. Iar pe mine nu m-a lăsat niciodată inima s-o văd așa plânsă și tristă (mda, I’m easy to fool, I’ll admit that). Am încercat, însă am simțit că am abandonat-o și m-a cocoșat vinovăția, așa că am renunțat. Până acum.

Concertele pe care voiam să le văd erau programate târziu, urmau să fie zgomotoase și pe lângă asta, voiam neapărat să merg fără Iris. Pentru că om sunt și eu. Voiam pur și simplu să nu-mi împart timpul între privit la scenă și supravegheat copilul. Așa că am anunțat-o pe Iris că în următoarele două seri va adormi cu bunica. La rândul ei, simpatica blonduță m-a înștiințat că o să plângă.

– Foarte tare o să plâng.
– Știu, Irisule. Însă apoi o să te liniștești și te vei opri din plâns.
– Ba nu, o să plâng toată viața mea dacă pleci și mă lași să adorm cu bunica.
– Îmi pare rău, însă așa cum tu ai nevoie să mergi în parc, la fel am și eu nevoie uneori să ies.
– Merg și eu cu tine.
– Unde merg eu nu e un loc potrivit pentru copii, așa că îmi pare rău (not!) dar nu te pot lua cu mine.
– O să fiu tristă și n-o să adorm. O să stau cu ochii deschiși toată noaptea.
– Hmmm, în regulă, dacă tu crezi că n-or să te usture ochii dimineață, n-ai decât.
– O să mă foiesc și o s-o deranjez pe bunica.
– Sunt destul de sigură că bunica n-o să se lase deranjată de atâta lucru. Bunica abia așteaptă ocazia asta.
– De ce?
– Pentru că e foarte special să doarmă cu tine.
– De ce?
– Pentru că te iubește foarte tare.
– Și eu o iubesc, dar nu vreau să adorm cu ea.
– Of, și eu care credeam că mă pot baza pe tine s-o adormi pe bunica.
– Ea nu poate singură?
– Ei, asta-i bună. Sigur că nu poate.
– Și dacă îi spun o poveste o să poată?
– Da, o să-i fie mai ușor. Și dacă-i dai și un pupic de noapte bună, atunci o să doarmă dusă toată noaptea.
– O s-o adorm și eu o să stau cu ochii deschiși toată noaptea.
– În regulă, atunci am stabilit, tu ești responsabilă cu adormitul bunicii în seara asta. Mă pot baza pe tine, da?
– Da.

Uite-așa am plecat eu  și am lăsat copilul să adoarmă cu altcineva, pentru prima dată în viața mea de mamă. Și noutatea nu stă doar în asta, ci și în faptul că nu m-am simțit deloc vinovată. Din contră, am apreciat fiecare minut în care am fost iar “eu”, aia care cântă și sare în sus la concerte. Am văzut Robin and the Backstabbers și Cargo în prima seară, iar în cea de-a doua am fost la un festival de ritm. Și ghiciți ce? În a doua seară Iris m-a condus personal la ușă, n-a plâns nici măcar o lacrimă și a adormit în 15 minute.

Cu ocazia mai sus amintită, și eu, dar și Iris am învățat chestii noi. Că nu-i chiar capăt de țară dacă adorme cu altcineva și că Simona “aia” e încă acolo, în mine. Credeam c-am pierdut-o undeva pe drum, însă ea e tot la locul ei, mă așteaptă răbdătoare, ba îmi mai face și cu ochiul câteodată. Well, hello there, it‘s nice to see you again! 😀

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook