Păpuşile cu care copiii nu se jucau niciodată

b (18)

O parte din copilărie mi-am trăit-o în comunism. Aveam opt ani la revoluţie. Sora mea e născută cu câţiva ani înaintea mea, aşadar a trăit şi mai mult în perioada aia. Nu, n-aveam multe jucării sau haine, nu mâncam dulciuri prea des, clasicele portocale nu le vedeam decât la Crăciun cu puţin noroc, iar banane am mâncat prima dată abia după revoluţie. Erau verzi, le ţineam pe dulap şi aşteptam să se coacă, fără să ştim exact cum ar trebui să arate odată ce se coceau.

Rodeam Gumela sfărâmicioasă, adunam bombonele Cip cu un deget umezit inainte sa le bag in gură şi fugeam sa îi cumpăr lui tata ţigări Carpaţi, de la domnul în scaun cu rotile, căci le vindea lângă cofetărie. Ţineam cu ceilalţi copii din catier rândul la Alimentară când aduceau ulei, cu fundurile pe coşuri din schelet metalic, învelit în plastic colorat. Nu-mi amintesc să fi suferit lipsuri deşi am crescut în familie modestă. Nu-mi amintesc să fi plâns că nu aveam nu ştiu ce jucărie sau că nu primeam ciocolată. Pur şi simplu nu aveam tristeţi de felul ăsta.

Un lucru însă îl regret şi astăzi.
Tata lucrase timp de un an în altă ţară şi ne adusese de acolo câte o păpuşă. Mie şi soră-mii. Mari tare erau păpuşile astea, cam cât un copil de  doi trei ani era una. Frumoase cu spume.

Aveau desenaţi ochi mari şi buze roşii, bujori în obrăjori pe tenurile lor albe, îţi era mai mare dragul să le priveşti. Una dintre păpuşi era îmbrăcată în albastru, cealaltă în roz. Niciunul din copiii cunoscuţi nu mai avea aşa minunăţii, chestie care mie mi se părea de-a dreptul spectaculoasă şi specială. Toate bune şi frumoase, însă păpuşile astea, odată aduse, au fost aşezate în câte un capăt al vitrinii de culoare maro închis, din sufragerie.

Mare ne-a fost dezamăgirea când am înţeles că da, erau într-adevăr ale noastre, însă nu ne puteam juca cu ele. Prea erau speciale, prea cu moţ şi prea mari ca să le stricăm jucându-ne cu ele. Aşa că stăteau păpuşile astea ale noastre acolo, cocoţate pe vitrină, cu ochii lor rotunzi fixând peretele din faţă, zi după zi, an după an, fără să le smotocească sau mângâie mână de copil.

Când aveam musafiri noi, care nu mai fuseseră la noi acasă până atunci, inevitabil, întrebau:

– Vai, dar ce păpuşi frumoase aveţi voi! Care e a ta?
– Aia roz! răspundeam eu mândră.
– Aha, aia albastră e a sora-tii?
– Da, ziceam eu.

Le şi botezasem cu soră-mea, însă nu-mi amintesc ce nume le dădusem. Însă ştiu sigur că niciodată nu le-am dat jos de-acolo, chiar dacă părinţii mei nu erau acasă. Practic, nu m-am jucat cu păpuşa mea roz niciodată. Călătoriseră păpuşile mii de kilometri ca să ajungă la noi, nici nu vreau să mă gândesc cum reuşise tata să le aducă acasă în vremurile alea, însă nu şi-au servit niciodată scopul. Erau ridicate uşor, doar atunci când se ştergea praful de sub ele.

După ani, când se învechiseră şi am hotărât că nu mai făceau cinste vitrinei, le-am dat jos. Timpul le măcinase atât de rău, încât s-au sfărâmat sub atingerile noastre. Am întrebat-o pe mama de ce nu ne lăsase să ne jucăm cu ele. Mi-a spus că aşa era atunci, că aşa făcea toată lumea. Am simţit regret în vocea ei, am simţit că îi părea rău că ne refuzase plăcerea asta, doar ca să fie în rând cu lumea.

Mersul cu turma n-a fost niciodată potrivit pentru mine, iar dacă vreodată mi-o veni să închid ochii şi să fac lucrurile într-un anume fel, orbeşte, doar pentru că aşa le face toata lumea, aunci o să-mi amintesc de cele două păpuşi. Una albastră şi alta roz. Şi de regretul din vocea mamei.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s