Comandasem pizza în seara aia. N-aveam nimic pregătit, Iris mâncase o salată la cină, dar noi parcă am fi vrut altceva.
Am urcat cu copila s-o pun la somn, doar că de îndată ce s-a întins la orizontală, a început să se tânguie că o doare nasul. Am făcut imediat legătura cu faptul că şi-l freca deja de câteva zile şi am oftat. Da, pentru că ştiam ce urma. Răceală.
S-a ridicat în fund, a cerut să sufle nasul şi apoi a plâns. Tare şi mult. Eram obosite amândouă, ea deja se îneca cu muci şi avea reflexe de vomă, nereuşind să expectoreze. Cerea des să sufle nasul, fără s-o facă de fapt, atunci când ajungeam la el cu batista.
Cu mâinile mă împingea furioasă din cauza disconfortului, plângea tare, cu saliva curgându-i într-un firicel subţire de pe buza inferioară. Îşi frământa lobul urechii stângi cu degetele, aşa cum face mereu atunci când e supărată sau speriată. Nu reuşea să respire deloc întinsă, oricât i-am zis eu să ţină gura deschisă.
Mi s-a urcat apoi în braţe, ca să-şi plângă toate lacrimile pe tricoul meu vechi şi decolorat. Am mângâiat-o pe spate, în timp ce o plimbam de la uşă la perete, apoi iar la uşă şi iar la perete.
Mă dureau braţele şi trebuia să o salt cu câte o aruncare uşoară, când o simţeam alunecându-mi din mâini. A suspinat cu capul pe umărul meu, rotindu-mi o şuviţă din păr pe deget, până când a adormit. Era grea, iar eu flămândă, pizza probabil se răcise deja, iar stomacul meu cânta pofticios cu gândul la ea.
Am aşteptat să adoarmă bine, abia apoi am încercat să o întind în pat. S-a trezit imediat, ridicându-se în genunchi, şi-a frecat nasul îndelung, înecandu-se cu muci şi a tuşit în timp ce plângea.
– Mama, nu e bine. Nu e bine nasu. Mă doaie nasu.
Niciodată n-o să mă obişnuiesc cu neputinţa pe care o simt când ea e bolnavă. Am mai încercat schema cu pusul în pat încă de vreo două ori, însă de fiecare dată s-a trezit plângând. Îi era foarte somn, dar nu reuşea nicicum să adoarmă, se agăţa de mine, mă încolăcea cu picioarele şi refuza să plece din braţele mele. Am ţinut-o aşa până la unu noaptea când pur şi simplu n-am mai putut. Nici s-o car, nici s-o mai aud plângând. Îmi era clar că în felul asta n-o să mai adoarmă.
Am aprins lampa de citit şi am adus în cameră pizza pe care M mi-o lăsase la uşa dormitorului.
– Şi Iis mănâncă pizza.
– Păi aşa m-am gândit Irisule, să facem noi două un picnic mic, aici, împreună.
– Iis nu mănâncă sos iute. Numa mama mănâncă.
Am mâncat împreună pizza, în mijlocul patului, la lumina lămpii mici de citit care stătea prinsă de cartea mea. Ne-am hrănit una pe cealaltă, ea pe mine, eu pe ea, ne-am jucat cu umbrele de pe pereţi şi i-am spus o poveste despre o fetiţă care avea un nas special şi mucos. A râs, iar eu m-am relaxat. De ce oi fi fost eu tot un ghem de nervi până atunci? Şi ce dacă era trecut bine de ora unu noaptea şi ea nu dormea? O să doarmă noaptea următoare mai bine, sau cealaltă noapte, însă la un moment dat tot o să doarmă.
Cu degetele, am căutat pe aşternut cai coloraţi, călăriţi de bărbaţi cu turbane pe cap. Am găsit cinci verzi, doi roşii şi trei maro. Ne-am întins apoi una lângă cealaltă, ea respirând cuminţel pe gură, fără să-i spun eu s-o facă, eu mulţumind în gând universului că s-a liniştit. Era două noaptea când a adormit.
Nu mereu funcţionează metodele clasice, am învăţat asta. O ţineam în braţe însă în taină îmi doream să adoarmă odată, să nu-mi mai plângă direct în ureche, mă frustram că răceală asta venise aşa de curând după ultima avută, fix în ajunul unui eveniment important în familie, de parcă ei i-ar fi păsat. Cred că m-a simţit şi ăsta a fost motivul pentru care n-am reuşit s-o adorm şi s-o liniştesc. Însă imediat ce m-am scuturat de toate aşteptările şi am îmbrăţişat situaţia aşa cum era, s-a relaxat şi Iris.
Uneori o pizza la unu noaptea s-ar putea să ajute mai mult decât un sirop de răceală.
Săru’mâna pentru masă!
Dosar de Mamă 