Cuvintele sunt înșiruiri de litere. Le scoatem pe gură și exprimăm un gând, o dorința, o părere, o cerere, o informație, o durere. Ne putem exprima și altfel desigur, însă îmi pare că doar cuvintele potrivite pot transmite exact de vrem noi să ajungă la cealaltă persoană. Deschizi gura, cuvintele ies și apoi vibrează în urechea celuilalt. De-acolo își fac loc către creierul sau inima lui, iar el ințelege tot. Atât de simplu ar trebui să fie. Dar aproape niciodată nu e.

Cateodata cuvintele nu pot vibra către nimic, pentru că urechile sunt închise, iar ele, sărmanele, nu știu altă cale către creierul sau sufletul altuia decât pe-acolo. Și-atunci literele se amestecă între ele și plutesc aiurea, până când le împrăștie vântul. Altădată cuvintele nu vor să mai iasă din gură. Se încăpățânează să rămână acolo, de frică să nu găsească iar urechi închise, de teamă că iar nu vor ajunge nici la creier și nici la suflet.

Atunci le poți scuipa sau înghiți. Dacă le înghiți, te doare burta.  Și creierul și sufletul. E multă tristețe atunci când cuvintele nu mai înseamnă nimic. Când nu mai vibrează către nimic. Când distanța dintre gură și ureche crește, uneori ireversibil.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook