Acum o săptămână, am participat la conferinţa Otiliei Mantelers de la Constanţa.

Îi citeam blogul de ceva vreme, însă n-o văzusem sau auzisem vorbind niciodată, aşa că am vrut musai să merg. S-au aliniat thank God planetele, în aşa fel încât lucrul acesta a fost posibil, aşa că sâmbătă dimineaţă m-am prezentat frumos la hotel Ibis, conştiincioasă, cu o agendă, un termos cu cafea şi un pix după mine, ca să nu-mi scape nimic. Si trebuie să recunosc că Otilia m-a cam vrăjit cu naturaleţea ei.

Îmi plac oamenii care atunci când vorbesc despre copii, o fac zâmbind. Iar Otilia zâmbeşte mult. Chiar şi atunci când vorbeşte despre limite. Mărturisesc că n-am folosit prea mult agenda şi pixul pentru notiţe, aşa cum plănuisem, pentru că n-a fost nevoie, până la urmă am preferat doar să-mi sprijin spatele de spătarul scaunului, să mă relaxez şi s-o ascult pe Otilia.

Ne-a vorbit despre cum putem pune limite cu blândeţe. N-o să vă fac sumarul conferinţei, ci o să povestesc ce demonstraţie  făcută de Otilia (ca să înţelegem mai bine conceptul de limită cu blândeţe)  mi-a placut mie tare. Căci limite toţi suntem nevoiţi să punem, nu-i aşa?
Numai că de multe ori, pentru că poate suntem obosiţi sau stresaţi (că doar şi noi părinţii tot oameni suntem, tot supuşi greşelii), ne grăbim, grăbim şi copilul, iar de la trasarea limitei ajungem mai degrabă la ţipete şi plânsete, decât la cooperare.

Otilia a invitat în faţă, una din mamele prezente la conferinţă şi a îndemnat-o să-şi imagineze că e o fetiţă de şase sau şapte ani, care se întoarce de la şcoală. Otilia urma să fie mama fetiţei, apoi împreună au pus în scenă cele mai frecvente moduri în care de obicei, părinţii traseaza limitele

1. Fetiţa vine acasă de la şcoală. Mama, o întâmpină, însă de la o distanţă considerabilă:
   – Bună, dragă mea. Cum a fost la şcoală?
   – Bună, mami. A fost bine.
   – Nu intra aşa, te rog descalţă-te.
   – Nu, nu vreau să mă descalţ.
   – Hai, te rog.
   – Nu, vreau să stau încălţată.
   Mama îi cere fetiţei în continuare să se descalţe, rămânând însă, tot la distanţă, fără să se apropie de ea. Fetiţa refuză cu încăpăţânare, iar sfârşitul e previzibil. Ţipete şi plânsete.

2. Fetiţa vine acasă de la şcoală. De această dată, mama stă lângă ea.
– Bună puiule, cum a fost la şcoală?
– Bună, mami. A fost bine.
– Descalţă-te, te rog.
– Nu.
– Hai, te roagă mama frumos.
– Nu, nu. Nu vreau.
– Hai sufleţel, hai să dăm jos papuceii ăştia.
– Vreau să păstrez papucii. Nu mă descalţ. Îmi place cu ei.
Mama începe să se enerveze şi ridică tonul.
– Am zis să te descalţi. Cât crezi că o să mă rog de tine? Crezi că am toată ziua la dispoziţie?  Ţi-am spus să-i dai jos acum!
Mama ţipă fără să se mai poată controla. Final previzibil din nou, ţipete şi plânsete.

3. Fetiţa vine acasă de la şcoală.
– Bună, iubita mea. Cum a fost la şcoală?
– Bună, mami. A fost bine.
Mama e în picioare lângă fetiţă, scenariul se repetă, o roagă, însă cea mică refuză cu îndârjire să se descalţe. Până când mama se simte învinsă şi începe:
– Bine că eu toată ziua fac mâncare şi curăţenie, mă spetesc să fie toate în ordine şi uită-te la tine, nici măcar să te descalţi nu vrei când te rog. Nimănui nu-i pasă de mine în casa asta, nimeni nu vede cât muncesc eu pentru voi.
Din nou, final previzibil, plânsete şi ţipete.

Ne-am amuzat cu toţii, mulţi ne-am regăsit măcar într-una din situaţiile pune în scenă. Eu am fost până acum şi părintele distant şi cel vulcanic, însă şi părintele victimă. M-am amuzat, e drept, dar am şi căzut puţin pe gânduri. Totuşi, cum ar trebui să pun limita? Apoi, Otilia ne-a propus o metodă jucăuşă prin care să facem acest lucru. Cu blândeţe, cum altfel?

4. Fetiţa vine acasă de la şcoală.
– Bună, dragă mea. Cum a fost la şcoală?
Mama vine lângă fetiţă şi se lasă pe vine, la nivelul ei. O atinge pe umăr.
– Bună mama, a fost bine.
– Hai puiule să te descalţi şi apoi să intri.
– Nu.
– Nu vrei să te descalţi?
– Nu, nu vreau. Vreau să stau aşa încălţată.
Mama se uită atentă la încălţările fetiţei şi-i spune:
– Vaaaai, dar ce ai tu aici? Cred că ai călcat în ciocolată aşa-i?
– Daaa, zice fetiţă râzând.
– Dar aici ce ai? Tot în ciocolată ai călcat şi cu celălalt papuc?
– Da.
– Păi cred că ţi s-au udat picioarele cu ciocolată, aşa-i? Cred că-s leoarcă.
– Da. Zâmbetele fetiţei se înteţesc.
– Păi, ce zici tu dacă aduce mama un prosop moale că să-ţi învelească picioarele ude de ciocolată, după ce te descalţi?

See what she did there?  🙂 Eu, în locul fetiţei, aş fi intrat imediat în joc şi m-aş fi descălţat.
Are dreptate Otilia. De multe ori e mai simplu aşa, în joacă. Joaca e conectare. Fetiţa a dorit să coopereze cu mama, abia atunci când aceasta s-a conectat cu ea şi s-a lăsat pe vine la nivelul ei. Ochi în ochi. Nu spun că funcţionează mereu, dar vă provoc să încercaţi. In joacă, cu blândeţe. Şi dacă aveţi vreodată ocazia să mergeţi să o ascultaţi pe Otilia vorbind, vă invit s-o faceţi. Online, scrie aici.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook