#SeptembrieFărăZahăr, ziua cu numărul douăzeci

DSC_0023

Încă sunt pe baricade, sugar free, aşa cum am promis. N-am mai scris despre asta pentru că am fost prinsă cu grădiniţa lui Iris, sau cu altele. Însă de cuvânt m-am ţinut. Nici măcar alaltăseară, când M mânca o îngheţată de ciocolată ce mirosea aşa de bine a cacao şi a dulce, n-am cedat. Am mirosit puţin cutia goală după ce a terminat, e drept.

Aşa cum am mai zis, cea mai mare provocare nu e să nu mănânc dulciuri, ci să găsesc produse alimentare care să nu conţină zahăr sau îndulcitori. Produse care nu prea există. M zice că exagerez, că trebuia să mă limitez la a nu mânca dulciuri şi atât.

Însă mie provocarea asta îmi face bine, pentru că îmi pune limitele la încercare. Îmi activează si întreţine stăpânirea de sine. Ultima dată când am încercat ceva atât de greu, a fost atunci când m-am lăsat de fumat. Desigur că atunci a fost mult, mult mai greu. Însă nici acum nu e uşor. Mănânc legume şi fructe. Mâncare gătită cu mâinile mele. Pofta de dulce mi-o sting cu banane. De altceva nu mă ating.

De la începutul provocării am spus că de ziua lui Iris, care a fost pe 8 septembrie, voi mânca tort. Cu o zi înainte, am copt patru feluri de fursecuri. Cu lămâie, scorţişoară, cocos şi şofran cu stafide. Bucătăria noastră mirosea ca la Crăciun, dacă închideam ochii aproape că simţeam miros de iarnă. N-am gustat nici măcar un firicel de fursec, însă a fost al naibii de greu. Apoi a venit ziua cu pricina, i-am cântat “la mulţi ani” lui Iris, ea a suflat în lumânări şi i-am tăiat tortul.

La momentul acela trecuse o săptămâna fără zahăr, iar eu aşteptam bucata aia de tort ca un copil. Surpriza a venit din faptul că nu m-a satisfăcut foarte tare, nici măcar n-am putut să-mi termin felia, şi nu pentru că tortul n-ar fi fost gustos. Din cauza asta cred că m-aş descurca vreme îndelungată să nu mănânc dulciuri, sau aş putea foarte bine să mă limitez la un dulce pe săptămână.

Dar n-aş putea să scot zahărul din alimentaţie aşa drastic, cum o fac acum pentru #SeptembrieFărăZahăr. Pentru că sosul meu favorit îl conţine, pentru că brânza care îmi place îl conţine, şi tot aşa. E foarte greu să-l elimini cu totul din alimentaţie, însă nu atât de greu să limitezi consumul de dulciuri. Provocarea asta e un wake up call, căci eu chiar nu eram conştientă de prezenţa zahărului în viaţa noastră. Acum sunt mai atentă la ce cumpăr, citesc cu mai mult atenţie etichetele. Chestie pe care plănuiesc s-o fac şi după ce luna asta se va încheia.

În rest, numai de bine. #SeptembrieFărăZahăr continuă!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

ISTT continuă tradiția evenimentelor „Fii Bine cu Tine!” În septembrie, Fii bine cu tine ÎN CUPLU!

FBCT

Pe 25, 26 și 27 septembrie va avea loc o nouă serie de conferințe din cadrul evenimentelor „Fii bine cu tine!”. Tema de anul acesta este dedicată relației de cuplu. Evenimentul este organizat de Institutul pentru Studiul și Tratarea Traumei (ISTT) în parteneriat cu Editura TREI.

Conferințele se vor întinde pe durata a 3 zile și vor include prelegeri despre relația de cuplu și despre transformările și obstacolele pe care le poate întâmpina aceasta.

Din program:
Ana Maria Mintici, consilier psihologic/psihoterapeut/psiholog clinician practican tautonom, Partea și întregul: unde sunt Eu în Noi?
Anamaria Draguta
, psihoterapeutpracticant sub supervizare, Tu și cuplul– cum să dai „totul” în relație (fără să te pierzi pe tine).
Ana-Maria Nastase
, consilierpsihologic/psihoterapeut/psiholog clinician practicant autonom, Lacrimi de bucurie printre nopti de nesomn – viața de cuplu după apariția copilului.

 Înscrierieveniment: https://www.istt.ro/event/fii-bine-cu-tine-in-cuplu/

Despre invitați
Anamaria Drăguța, membru al ISTT, este psiholog clinician și psihoterapeut cu formare în terapii scurte centrate pe resurse și soluții. Crede că vindecarea este un proces, nu un eveniment, și ea este facilitată de calitățile relației terapeutice care ia naștere în cabinet între psihoterapeut și client.

Ana Maria Mintici, membru ISTT, este licențiată în psihologie și sociologie la Universitatea din București. Master în Psihodiagnoză, Psihoterapie Experiențială a Unificării și Dezvoltare Personală la Universitatea București, Master în Antropologie la S.N.S.P.A. În 2011 a co-fondat Centrul PsihArt, unde lucrează ca psihoterapeut, consilier psihologic și psiholog clinician autonom, cu copii, adulți, cupluri și familii. Din 2015 este membru ISTT și urmează programul de formare în Psihotraumatologie Multigenerațională și Constelația Propoziției Intenției. În prezent se specializează în Psihoterapie de Familie și EMDR.

Ana-Maria Năstase, membru ISTT, esteabsolventă a Facultății de Psihologie, amasterului de psihodiagnosticșipsihoterapieșimembru ISTT din anul 2013, Ana-Maria Năstase are atât experiența asistării psihologice a clienților pe drumul lor către a fi bine cu ei înșiși, cât și pe cea a provocărilor unui specialist în PR într-o companie multinațională.

Despre „Fii Bine cu Tine!”
„Fii Bine cu Tine!” a fost la început doar o idee, o dorință de a transmite oamenilor deschiși către propria cunoaștere și transformare informații valoroase din știința psihologiei. În 2010, o dată cu deschiderea oficială a ISTT, această idee s-a transformat în realitate. Un an mai târziu, o „mână” de psihologi voluntari și sufletiști a început susținerea unor prelegeri cu frecvență lunară, cu scopul ca oamenii să fie informați și sprijiniți potrivit cu nevoile lor. Sprijinul a constat în recomandări, soluții, servicii de evaluare și tratament pentru publicul larg.

În toți acești ani, „Fii Bine cu Tine!” a crescut natural și s-a materializat în evenimente organizate an de an de ISTT înBucurești și în alte orașe din țară.

Esența lui „Fii Bine cu Tine!” este despre conștientizare, vindecare și sănătate psihică. Ne încurajeazăsă ne privim cât se poate de clar pe noi, experiențele noastre personale și modul în care acestea se reflectă în funcționarea noastră.

Despre ISTT
Institutul pentru Studiul și Tratatrea Traumei (ISTT) este o asociație profesională non-profit care oferă ajutor psihologic prin aportul voluntar al specialiștilor săi, tuturor celor care au nevoie. ISTT oferă consiliere psihologică, evaluare, psihoterapie – individual, în cuplu, dar și pentru familie. Din 2010 până în prezent, peste 400 de persoane au primit gratuit suport psihologic din partea ISTT pentru ameliorarea efectelor negative ale experienţelor traumatizante trăite. ISTT promovează cunoștinţele despre traumele psihice și susține cursuri de formare continuă referitoare la psihotraumatologie pentru psihologi, medici, cadre didactice.

ISTT a luat ființă în 2010. Echipa, formată din specialiști psihoterapeuţişi consilieri psihologici, colaborează în desfăşurarea proiectelor Institutului cu: asistenţi sociali, cadre didactice, personal medical. ISTT reprezintă o echipă de oameni care facilitează întâlniri profesionale între persoane oneste, deschise la explorarea interioară, ghidată uneori de simptomele fizice sau psihologice, inclusiv în zonele puţinconştientizateşi accesibile, așa cum sunt rănile psihice. Odată văzute şi acceptate, rănile se închid, eliberând mai multă energie şi claritate în viaţa noastră. Această interacțiune creează o bază solidă şi hrănitoare de colaborare şievoluţie pe toate planurile şi între persoane diferite.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Zahăr, you son of a bitch! A doua zi fără zahăr. #SeptembrieFărăZahăr

DSC_0003

A trecut a doua zi fără zahăr. Cu surprize. Nu nu, n-am mâncat nimic cu zahăr. Am verificat etichetele înainte să mănânc. Doar că de aici au venit surprizele.

La prânz mi-am pus pe farfurie o porţie de curry cu pui şi orez, gătite de mine. Îmi place teribil aroma curry-ului, contrastul sosului gălbui cu albeaţa perfectă a orezului. Îmi place să colorez boabele de orez cu sosul, să le amestec uşor cu furculiţa înainte să le bag în gură. Plăcerea de a mânca felul ăsta de mâncare devine şi mai intensă atunci când adaug pe marginea farfuriei nişte sos Sriracha.

V-am povestit aici că am dezvoltat o adevărată dependenţă de sosul ăsta. Îl mănânc cu orice. Iar cu curry se potriveşte perfect. Înainte să-mi pun în farfurie, m-am uitat pe etichetă. Bang! Are zahăr!

DSC_0004
Asta m-a durut! Dragul meu Sriracha are zahăr, sosul meu favorit pe care-l adaug la aproape orice, e îndulcit, iar eu am promis că o lună nu mănânc nimic cu zahăr. Aşa că am terminat curry-ul fără sos. Recunosc că am mormăit ceva în barbă, nu mi-a convenit deloc.

Am vrut să mai mănânc şi pâine prăjită cu unt la un moment dat, în timpul zilei. M-am uitat şi pe ambalajul pâinii. Ghici? Da, are zahăr. Aşa că, ori caut pâine fără zahăr (nu ştiu dacă există), ori mă apuc de făcut pâine. Probabil ultima variantă. Seara am vrut o salată de roşii cu ton. Ton din conservă. Da, şi ăla avea zahăr. N-am mai mâncat.

DSC_0006

Ce-am învăţat ieri? Că luna asta provocarea va fi nu să nu mănânc dulciuri (îngheţată, prăjituri, ciocolată) ci să găsesc produse alimentare care să nu conţină zahăr sau îndulcitori. #SeptembrieFaraZahar continuă!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

O lună fără zahăr. #SeptembrieFărăZahăr. Hai cu noi!

#SeptembrieFaraZahar

Am hotărât răspunddala provocarea lansată de Noi doi şi bebe, şi anume renunţ la produse care conţin zahăr sau îndulcitori, pentru o lună. Recunosc la prima vedere e o provocare ce nu mi se pare prea greu de respectat şi de dus la capăt.

Pe ce bazez când spun asta? Păi, eu nu mănânc dulciuri decât rar, cafeaua o beau doar cu lapte, iar pofte teribile după o gustare dulce nu prea am. Însă ştiu chiar şi aşa, în alimentaţia mea tot se regăsesc produse care conţin măcar îndulcitori. renunţ la produsele respective înseamnă în primul rând citesc cu atenţie toate etichetele înainte cumpăr şi mănânc. Sunt sigură voi fi surprinsă de câte produse au în compoziţie zahăr sau îndulcitori.

Provocarea asta o mi testeze puţin limitele, pentru om sunt, şi fix când n-am voie, atunci îmi trebuie. O mi lipsească îngheţata (care e cel mai bun desert din lume) pe care o mănânc de câteva ori pe săptămâna. N-o folosesc nici miere. O mi mai lipsească romul cu cola pe care îl beau seara, ocazional, după ce Iris adoarme (huooo, mamă beţivă!).  N-o să mai coc prăjitură cu fructe sau o sa învăt s-o fac fără zahăr.

Citesc ce-am scris şimi pare dau puţin mare, ia uite ce uşor o mi fie mie. Presimt o plătesc pentru asta 🙂

P.S. Luna asta voi face o singură excepţie. Voi mânca tort la ziua lui Iris. Iar dacă nu voi rezista tentaţiei şi voi păcătui, voi recunoaşte deschis aici.

Îţi propun şi ţie te alături campaniei #SeptembrieFără Zahăr şi încerci împreună cu noi nu consumi zahăr şi produse ce conţin îndulcitori, timp de o lună. Hai, cine se mai bagă?

Articolul prin care a fost lansată campania #SeptembrieFărăZahăr îl puteţi citi aici. Mulţumesc Flavia pentru provocare! Let‘s rock’n’roll! 😀

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Cum am pregătit-o pe Iris pentru școală

Iris a terminat etapa grădiniței, deși pare incredibil că au trecut deja trei ani de când îmi frângeam mâinile, leoarcă de îngrijorare, pe la porțile mai sus numitei instituții. Finalul a fost destul de abrupt, de pe-o zi pe alta, fără să știm că de fapt nu va mai merge la grădi nici măcar o singură zi. La fel cum a fost pentru toți copiii din țară, de altfel. Greu, foarte greu.

Urmează clasa 0, deși nu-mi explic de ce s-o fi numind așa. Zero. Mă rog, de fapt nici nu știm sigur dacă școala chiar își va redeschide porțile în septembrie sau nu. Presupunând însă că o va face, Iris urmează a fi școlăriță. Elevă la o școală de stat.

Acum, na, ca orice părinte, m-am tot perpelit și întrebat cum ar trebui să ajungă puica mea la școală. Cu noțiuni de bază învățate de acasă? Să știe alfabetul? Să știe chiar să scrie și să citească? Să numere până la 500? Să facă socoteli simple? S-o pun în fiecare zi să facă bastonașe și liniuțe? Să-i fac program zilnic cu activități de genul acesta?

Am întrebat alte mame cum au făcut ele. Evident că părerile lor au fost împărțite. Unele au spus că și-au învățat acasă copiii să scrie și că a fost perfect așa, altele că nici gând, dacă ar fi știut să citească s-ar fi plictisit groaznic la ore.

Apoi am întrebat psihologul care a evaluat-o pe Iris, când am înscris-o la școală. Ea mi-a spus să nu ne batem deloc acasă capetele cu cititul, scrisul sau cu alte minuni de genul ăsta. Pentru că ăsta e rolul învățătoarei, nu al părinților. Și pentru că la școală există o metodă de predare care e foarte probabil să fie diferită de modul în care am putea s-o învățăm noi acasă, iar aspectul ăsta ar putea s-o deruteze. A adăugat însă că totuși, dacă ea își exprimă dorința să îi arătăm noi, atunci o putem face, dar doar dacă cere copila.

Apoi am întrebat educatoarele lui Iris ce cred, iar ele mi-au spus că rezonează cu opinia psihologului.

În final am mai întrebat și o prietenă care este educatoare în Canada, iar ea mi-a zis că acolo nu există așteptări de genul ăsta de la copiii care merg pentru prima dată la școală și părinții nu sunt încurajați să-i învețe acasă să scrie și să citească. Că majoritatea copiilor știu cel mult să-și scrie numele.

În cele din urmă, m-am întrebat pe mine ce cred. Deși ar fi trebuit să fiu prima persoană chestionată. Am cântărit lucrurile și mi-am dat seama că nu fac decât să pun aiurea presiune pe mine și pe copilă. Că starea mea de neliniște nu se datora faptului că Iris nu știe să scrie sau să citească, ci pentru că aproape toți copiii de vârsta apropiată din jurul ei știu deja. Pe ea nu o deranjează treaba asta nici măcar cât negru sub unghie, însă am constatat cu surprindere că pe mine da. Așa că mi-am dat două palme imaginare peste ochi, ca să-i deschid mai bine, și m-am uitat cu atenție la copila asta a mea.

Nu-mi cere s-o învăț alfabetul, știe să-și scrie numele, mama, tata și numele prietenilor, asta doar pentru că așa a vrut ea. Se joacă de dimineața până seara, folosindu-și imaginația din plin. Desenează, colorează și pictează zilnic. Se joacă de-a bucătăria în curte, unde “gătește” cu nisip, frunze, praf și gângănii. Adună gărgărițe. Face antrenamente de karate de trei ori pe săptămănă. Aleargă, se cațără și țopăie non stop. Se plimbă cu bicicleta și trotineta. Se joacă cu dinozaurii și cu balenele. Oricât de ocupată aș fi, îmi fac zilnic timp să îi citesc. Am trecut la alt nivel, nu mai citim cărți scurte, acum lectura completă a unei cărți durează câteva zile. Iris are un vocabular bogat și se exprimă foarte bine pentru vârsta ei. Știe să își verbalizeze emoțiile, poate comunica excelent cu orice interlocutor, dacă vrea. Își iubește foarte tare fratele, nesperat de mult, înduioșător de mult. Știe să-și argumenteze orice opoziție, nu este și nici nu a fost vreodată un copil supus, deși pentru noi părinții nu e deloc confortabil, însă de fapt chiar noi am încurajat-o mereu să se exprime.

M-am gândit la tot ce e Iris, la cum e ea și la câte știe deja. Știu că e puiul meu de cioară, însă parol că e un pui excelent, spectaculos chiar. Și aș vrea să se joace cât mai mult. S-o intereseze mai departe fix dinozaurii și gărgărițele, să nu aplic eu presiunea asta, doar așa, ca să fiu mulțumită că e în rând cu alți copii.

Așadar Iris va merge la școală fără să facă pregătire cu bastonașe și liniuțe, fără să știe să scrie sau să citească, și fără să știe cât fac șase plus trei. Nu zic deloc că felul în care aleg eu să fac lucrurile e cel corect. Nici că se aplică altui copil, decât copilului meu. În rest, sănătoși și responsabili să fim cu toții, ca să se poată deschide școlile în septembrie.

Dosar de Mamă e și pe Facebook