Îmi tot spun că e doar o cifră 40-ul ăsta, că totul stă de fapt în starea de spirit, deși simplul adevăr e că pur și simplu atâția ani am acum. Că-mi place sau nu.

Adevărul e că nu mă regăsesc deloc în imaginea pe care o aveam eu în cap despre cum e o femeia la 40 de ani. Ea e cu picioarele bine înfipte în pământul pe care calcă, știe mereu ce vrea, are o carieră, o direcție bine stabilită, are o anumită siguranță financiară, are copii măricei deja, e o femeie cu capul pe umeri, cum s-ar zice. Se îmbracă elegant, cu stil, face conversație cu ușurință, bea proseco sau ce-o fi la modă acum, planifică mesele cu o săptămână înainte, găsește întotdeauna soluții la probleme, pleacă în vacanță de două ori pe an, tot ce face ea mustește de o anumită maturitate atinsă. Cam așa e ea.

Fix ce nu sunt eu, adică. N-am adunat cine știe ce înțelepciune până acum, n-am nicio carieră strălucitoare, probleme fără soluții am să dau și cu împrumut, mă îmbrac cu blugii de acum cinci ani și cu hanoracele care-i rămân mici lui M, visez cu ochii deschiși la lucruri imposibile, sunt introvertită, fug de oameni, o vreau pe mama și nu plec aproape niciodată nicăieri.

Primesc ziua asta cu mirare, nu știu serios cum e posibil să am 40 de ani. N-am planuri mărețe de viitor, nici rezoluții spectaculoase și nici revelații pline de înțelepciune pe care să le împărtășesc cu voi.

Bine ai venit, middle age crisis, you nasty, nasty bitch!