Atunci când îl doare înțelege cel mai bine omul că e singur. Singur se naște. Și tot singur e nevoit să-și poarte suferința, chiar dacă e înconjurat de semeni. Nimeni altcineva nu-i poate căra amarul cu cârca. Nu inima altuia se stafidește, ci a sa. Omul e întotdeauna singur cu durerea. E a lui și doar el o poate trăi. Numai pe el îl doare în felul ăsta.

Suferința nu e demnă, nu purifică și nici nu poate fi împărțită cu altcineva. E a omului și doar a lui. El o poartă, el o înjură, o urăște, pe el și doar pe el îl stoarce de puteri. Degeaba se scutură omul, suferința nu se lasă dusă până nu-și urmează cursul. Ea nu știe carte, nu înțelege că din om cad de-acum firmituri, că ar vrea să înceteze, să nu-l mai doară.

Omul e întotdeauna singur cu durerea.