O decizie ca o plimbare prin iad

Există o singură parte dificilă atunci când ai un câine. Nu când face pipi în casă, nu când are dinții ca acele și te mușcă, nu când nu acceptă lesa sau se bate cu alți câini, nu când fură mâncare sau roade papuci, cerșește, sapă gropi, înghite melci, rupe flori, se tăvălește în rahat și apoi intră în casă și se urcă pe canapea. Nu, astea sunt întâmplări destul de firești când ai câine. Singura parte cu adevărat dificilă e aceea în care trebuie să-ți iei rămas bun de la el. Mai ales dacă tu ești cel care e nevoit să aleagă momentul în care câinele tău trebuie să moară.

Să fii nevoit să faci alegerea asta e ca o plimbare prin iad. Deși există confirmarea veterinarului că acel animal va suferi cu fiecare respirație pentru oricât de mult sau puțin timp i-a mai rămas, deși vezi cu ochii tăi boala răspândită ca o caracatiță cu tentacule lungi peste toate organele lui, decizia de a curma suferința câinelui tău este foarte greu de luat.

Pentru că după ce se așterne liniștea aceea nefirească, pe care doar moartea o lasă în urma ei, vei rămâne cu două întrebări care te vor măcina și te vor termina psihic: “oare m-am grăbit cu decizia asta?” și “oare suferea mai puțin dacă făceam asta mai demult?”.

Dacă judeci cu mintea limpede, știi că această decizie a fost dovada ta supremă de iubire pentru acel animal. Deși atunci când ești pus față în față cu decizia asta, apare tentația să-l păstrezi lângă tine, așa bolnav, așa suferind, așa transformat, oricum ar fi el, dar viu, totuși. Pentru că orice pe lumea asta are rezolvare, mai puțin moartea.

Însă oricât de mare ar fi tentația asta, alegerea ta trebuie să reflecte numai și numai ce e mai bine pentru câine, nicidecum ce ți-ar plăcea ție să se întâmple. Faptul că ție îți revine decizia de a adormi animalul (pentru că urăsc cuvântul ăla cu “e”) este o povară și totodată o binecuvântare. Pentru că nimeni nu vrea să-și vadă câinele, un membru al familiei, suferind zi și noapte, în fiecare clipă.

Se întâmplă atât de repede, atât de curând. Prea curând. Și nu, deși știai ce vine, nu te poți pregăti suficient niciodată pentru ce urmează. Odată cu liniștea se instalează senzația de gol, de hău. Simți că te prăbușești. E gata, doarme și nu se va mai trezi niciodată.

Știi asta, dar tu tot îl vezi cu coada ochiului prin curte sau îi auzi ghearele zgâriind betonul, tot șocat ești de lipsa lui când ieși din casă. Și te obligi să pui bicicletele și trotinetele copiilor în țarcul lui, dacă el tot nu mai e să stea acolo, te forțezi să arunci apa rămasă în castron ca să nu întrebe copiii de ce o mai păstrezi acolo. Dar ei tot te întreabă, nu asta, dar vor să știe altele și tu te îneci, te sufoci, că doar abia l-ai adormit și te doare pieptul la fiecare respirație, ai vrea să tacă, să fie și ei puțin mai înțelegători, măcar acum, dar ei vor să știe de ce nu l-ai lăsat să trăiască, ei îl voiau viu chiar dacă se chinuia. Măcar îl aveam cu noi, așa zic copiii.

Și iar îți pui întrebarea aia. Oare a fost decizia bună?

A fost, sigur că a fost, creierul meu știe asta. Dar sufletul meu face figuri, refuză orice logică și se revoltă ca un adolescent rebel. Însă, așa rebel cum e, el înțelege că uneori așa arată iubirea necondiționată. Ca o alegere ce se aseamănă cu o plimbare prin iad.

2 thoughts on “O decizie ca o plimbare prin iad

Leave a Reply to Tony Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.