De fiecare revelion, miezul nopții ne prinde pe mine și pe M separat. Nu pentru că avem vreo tradiție bizară să nu ne vedem fix când vine anul nou, ci din cauza petardelor. Alea care bubuie de-ți vine să strângi pe cineva de gât, da. Eu stau în dormitor lângă copiii adormiți ca să fiu cu ei dacă se trezesc speriați, iar M stă în curte cu Ozzy.

Chiar dacă îl mângâie tot timpul cât durează pocnetele și bubuiala, chiar dacă îi vorbește și îl dezmiardă, dulăul e îngrozit, în fiecare an. Ochii îi ies nefiresc din orbite, tremură din toate încheieturile și se chircește, până dintr-un câine de patruzeci de kilograme rămâne doar un ghem mic de blană.

Tocmai am aflat de cățeaua unor cunoscuți, căreia petardele i-au cauzat un infarct. S-a stins câinele familiei, deși ar mai fi avut zile. A rămas s-o plângă și un băiețel de șapte ani, căruia nici nu vreau să mă gândesc cum o să-i explice părinții asemenea pierdere.

Nu știu ce ar trebui să se mai întâmple ca să înceteze toată lumea să pocnească tâmpeniile alea. Din cauza lor au rămas până acum adulți și copii fără degete, alții fără auz sau ochi, au fugit animale terifiate de acasă, și iată, acum unei cățele i-a cedat inima de spaimă. Viața unui animal curmată inutil, pentru ce? Bum-bum, poc-poc. La naiba cu ele! La naiba cu toate!

Dosar de Mamă e și pe Facebook