Zece minute

O cafea băută în curte, la umbră. Musai cu lapte și un praf de scorțișoară. În fundal să se audă vocea guturală a lui Leonard Cohen, iar eu să închid ochii și să-mi mișc capul ușor în ritmul muzicii lui inconfundabile.

Oh, so long, Marianne
It’s time that we began to laugh
And cry and cry and laugh about it all again

Aș savura fiecare înghițitură, pe rând și fără grabă, gândindu-mă la dragostea ca-n filme dintre Leonard și Marianne, care, întâmplător sau nu, au murit amândoi la doar câteva luni distanță.

Ozzy ar sta tolănit în iarbă, la soare, și m-ar urmări leneș cu privirea. L-aș scărpina în dosul unei urechi, iar blănosul mi-ar declara iubirea lingându-mi mâna.

Ar bate un vânt călduț, nu sufocant, nu, ar fi unul blând, care îți trece cuminte prin păr, fără să ți-l înfoaie sau să-l zburlească. O alintătură.

Ce bine ar fi acolo, pe banca aia de lemn, la umbră, cu miros de iarbă proaspăt tunsă în nări. Ar fi zece minute doar pentru mine, unele în care nu m-ar striga nici un copil, nu ar vrea nici țâță și nici nu m-ar întreba ce mâncăm la prânz sau unde e capacul de la carioca verde.

Zece minute, atâtea mi-ar fi suficiente dimineața, de-ar fi cu putință. M-aș încărca exact ca un telefon băgat în priză.

Nu cinci, cu șaptesprezece. Zece minute, doar atâtea, zău că n-aș cere mai multe.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.