De citit pe blog nu prea ați avut ce anul ăsta, mai ales după ce l-am născut pe Zmeu, din motive evidente. Nu doar pentru că n-am dispus de timp, ci pentru că am savurat bebelușeala din plin și în tihnă. O fac încă, ce mai tura-vura.

Am ales să îmi îndrept atenția către ce e important, adică copiii. Iris a devenit soră mai mare și calitatea asta a venit cu bune și altele nu prea bune, așadar am vrut să fiu mai prezentă în viața reală și nu atât de mult în cea virtuală, ca s-o ajut cu adaptarea.

Deși am scris foarte puțin și am ținut vie mai degrabă pagina de Facebook decât blogul, am avut plăcuta surpriză să constat că nu doar că n-am pierdut cititori, ci chiar am câștigat unii noi. Vă mulțumesc pentru asta, vă mulțumesc că ați rămas aici, răbdători, deși eu n-am livrat mai nimic în ultimele opt luni.

Adevărul e că am fost chiar tentată să închid blogul, poate nu pentru totdeauna ci doar pentru o perioadă. Încă nu m-am hotărât în ce direcție s-o apuc în privința asta.

N-am rezoluții, și nici n-am așteptări de la anul ce vine. Intru în el cam șifonată și obosită, ce-i drept, cu un copil mucos și un altul care tușește.

2019 rămâne anul în care s-a născut Zmeu, un an plin și obositor, un an în care am înmagazinat în memorie fiecare trăsătură de bebeluș, felul în care gângurește și țipă, modul în care îl simt în brațe.

E un băiețel splendid, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Mă felicit în fiecare zi că am avut curajul să fac și al doilea copil. Inițial mi-a fost teamă, pentru că fără ajutor e tare dificil, uneori, însă m-am descurcat mai mult decât onorabil.

L-am purtat și îl port în continuare ca să-mi pot face treburile prin casă și ca să o duc pe Iris la grădi, în parc sau la antrenamente. Nu am rămas niciodată fără mâncare, nu a căzut casa pe noi, nu am picat din picioare de oboseală, deși frântă am fost de multe ori.

Ca mamă, am dobândit o calitate nouă anul ăsta, și anume, am învățat să iau lucrurile cu o anumită detașare. Adică m-am relaxat. Am priceput în sfârșit că febrele și mucii oricum apar, că apoi dispar, că chiar dacă nici Zmeu nu doarme bine, va veni un moment când totuși o va face. Am învățat să trăiesc momentele astea fără să mai încerc neapărat să le repar.

Mi-am dat voie să greșesc, așa cum n-am făcut-o niciodată când Iris era mică și am refuzat să mă mai învinovățesc pentru orice nu se întâmplă după grafic.

Vă mulțumesc că ați fost aici, în casa mea virtuală și în 2019! Vă doresc sănătate și să aveți mereu pe cine să țineți de mână!

La mulți ani! 🙂