După ce l-am născut pe Zmeu, recunosc că am avut momente în care m-a încercat tristețea. Încă se mai întâmplă în anumite zile. Însă tristețea asta pe care o simt acum, nu e una acută, nu mă arde pe interior și nu mă consumă. Îmi stoarce și lacrimi, e drept, însă sunt unele care mă ajută să mă echilibrez, nu unele care-mi fărâmă universul. Am zile bune și altele mai puțin bune.
Nu pot afirma același lucru despre cum a fost după nașterea lui Iris. Am mai scris despre asta aici.
Atunci eram pierdută ca într-o ceață. Una deasă, care nu mă lăsa să văd nici măcar la un metru în față. Nu puteam să-mi imaginez cum urmau să arate zilele sau anii viitori, trăiam tot timpul cu o frică teribilă de necunoscut. E greu de explicat cât de pierdută mă simțeam, într-o lume în care toți ceilalți păreau că știau care le era locul și rolul. Toți în afară de mine. Era ca și cum planeta se învârtea fără mine. Mă simțeam inutilă, incapabilă și în plus. Toți oamenii păreau departe, niște contururi vagi cu care nu mai aveam nimic în comun și cu care nu mai știam cum să relaționez. Chiar și cei din familie. Glasul îmi era mereu gâtuit de plâns, deși mă străduiam puternic să nu fiu smiorcăită și muream de ciudă că nu reușeam. Că eram slabă.
Dar cel mai apăsător sentiment era cel al singurătății. Eram convinsă că nimeni nu putea pricepe prin ce treceam. Nici eu însămi nu înțelegeam. Că orice cuvinte aș fi folosit, ele s-ar fi lovit de ziduri, ar fi urlat ca lupii la lună, că nici măcar un suflet pe lumea asta nu m-ar fi înțeles.
Eram mai obosită decât fusesem vreodată în viața mea. Eu și ceilalți aveam așteptări de la mine, asta-mi era clar. Devenisem mamă de-acum, nu mai era loc de fandoseală și eram convinsă că lui Iris i-ar fi fost mai bine cu altcineva.
Închideam ochii și visam că plec, că mă tot duc și nici măcar o privire nu mai arunc în urmă. Că-mi las copilul și bărbatul în plata domnului, descurcă-se cum or ști amândoi. Visam că nu aveam copila, existau chiar momente în care îmi doream cu adevărat să nu o fi născut vreodată.
Eram pierdută în ceața asta grea, fără busolă, fără vreo cărare sau ghid. Simțeam că tot corpul mă trădase. Fizic eram epuizată, iar creierul îmi era făcut terci.
Iar în momentele în care nu visam că fug de tot și toate, îmi petreceam timpul făcându-mi mii de griji pentru puiul de om. Dacă murea în somn fără ca eu să am habar? Dacă o scăpam din brațe pe scări? Dacă se îmbolnăvea? Toate perspectivele îmi apăreau sumbre și tragice, responsabilitatea asta proaspătă mă rupea în două, câte puțin în fiecare zi.
Depresia post natală nu e un moft sau vreun scârț al femeilor. E o realitate dureroasă care uneori provoacă tragedii.
Zilele trecute, o mamă din Galați și-a sugrumat bebelușul de numai opt luni. Tatăl bebelușului l-a găsit pe acesta în stop cardio respirator, în timp ce soția sa se afla în stare de șoc după ce își tăiase venele. Bebelușul nu a supraviețuit, murind la spital.
Mama suferea de depresie post partum și se afla sub tratament.
Așadar, să nu ne jucăm niciodată cu cuvintele atunci când vorbim despre depresie post natală. Să nu o luăm în râs sau la mișto. Ea există și nu e tocmai floare la ureche să o trăiești.
Familia, prietenii, toți au datoria să fie atenți la proaspăta mamă. Din păcate, după naștere toți își îndreaptă toată atenția doar către bebeluș, uitând că mama tocmai se luptă cu o armată de hormoni tembeli și cu schimbări majore în viață.
Fiți cu ochii pe mame, fiți acolo pentru ele, oferiți-vă ajutorul în orice fel puteți. Cu o mâncare caldă, o vorbă bună, luați-i nițel copilul din brațe ca să aibă un moment doar pentru ea. Nu uitați de mamă!
Nimic altceva nu e mai important în perioada asta delicată decât sănătatea mintală a mamei. Nimic! De ea depinde bunăstarea copilului și armonia din familie. Așa că deschideți ochii și fiți atenți la ea.
Dosar de Mamă 