În fiecare dimineață în care trebuie să meargă la grădiniță, Iris se smiorcăie. Nu vrea să se trezească, mai cere încă cinci minute, bodogane, se plânge, șoseta nu e bine pusă, tricoul are o eticheta care o zgârie, de ce trebuie să–și pună colanții ăia, vrea pâine cu unt, dar de ce nu am prăjit-o, că doar eu trebuia să-i citesc gândurile, știți voi, tot festivalul. Toate astea pentru că a fost nevoie să se trezească atunci când ea ar mai fi vrut să doarmă. E drept că și mie mi-e milă s-o trezesc, căci somnul la ora aia îi este profund și doarme exact ca un îngeraș frumos.
Să vă explic. De când sunt cam cât un butoiaș, cu burta din dotare, somnul nu mi-e tocmai lin. Nu-mi găsesc poziție bună de somn, ficiorul pe care-l găzduiesc face dansul călușerilor fix când mă întind și mă trezesc des ca să merg la baie. Noaptea care a trecut n-a fost una chiar fericită, am avut nenumărate treziri, iar după ora trei n-am mai reușit să mai adorm, așa că am citit întinsă lângă Iris. Am închis ochii din nou abia la cinci jumătate, iar la șase, surpriză, s-a trezit furtuna. Șase! Pe bune, mai copilă? Sâmbătă?
Să-mi explice și mie cineva, după care lege nescrisă copiii nu se pot trezi deloc atunci când merg la grădiniță, dar dispun de toată energia în diminețile din weekend? Pe bune, Murphy, pe bune?
Dosar de Mamă 