Primesc uneori de la cititoare, mesaje în care doamnele îmi laudă calitățile de mamă, sau în care îmi transmit admirația lor vizavi de felul în care o cresc pe Iris. Oricât de tare mi s-ar umfla mie pipota citind mesajele respective, oricât de frumos îmi ung mie orgoliul, sunt suficient de matură să recunosc deschis că nu-i nici pe departe așa cum își imaginează ele.

Aici, pe blogul meu, aleg să împart cu voi și bune și rele. Insist pe cuvântul aleg, deoarece eu sunt cea care controlează informația pe care o transmit către voi, cele care mai intrați uneori să citiți. Așadar, vă spun atât cât sunt eu dispusă s-o fac. De cele mai multe ori, aleg să va povestesc chestii haioase, alteori duioase, uneori bucăți serioase sau grele din viața noastră.

Privind blogul ca pe un tot, chestiile haioase predomină. Pentru că blogul ăsta este în primul rând un colț în care adun bucățele din viața copiilor mei, iar ei vor putea oricând să intre aici ca să citească despre ea. Abia apoi blogul este pentru restul oamenilor. Nu pretind că educ pe nimeni aici, nu am competențe necesare să fac asta și nici nu mi-am dorit vreodată. Sigur că mă bucur când ce scriu eu produce emoție, mă bucur chiar tare, cu țopăială și zâmbet larg, însă nu acesta e scopul meu principal. Iar blogul e și un instrument care servește egoismului meu, putem spune și asta, da.

Dosar de Mamă este însă departe de a fi perfect. Eu sunt departe de a fi perfectă. Viața mea e departe de a fi perfectă! Și aș vrea să știți asta, pentru că în mesajele de laudă pe care le mai primesc, simt tristețe și uneori frustrare. Ia uite ce viață frumoasă ai tu, ia uite ce copil inteligent și frumos ai, ce soț implicat, ce viață pusă la punct, sigur că pentru tine e ușor, sigur că-ti vine să scrii despre toate astea când sunt așa perfecte. Oare eu ce nu fac bine, de ce nu-mi iese și mie?

Doamnelor, viața nimănui nu e perfectă. Nici a mea nu e. Însă aleg să nu scriu despre părțile alea nasoale, pentru că-s personale. Intime. Nu-s pentru ochii oricui. Aleg să nu scriu despre momentele când simt disperare cu fiecare fibră a ființei mele sau când nu mai văd luminița de la capătul tunelului. Nici despre alea când copilul nu mă ascultă zile în șir, când nici un argument nu e suficient de bun pentru el, când e nemulțumit și-mi vine să-i fac bagajul și să-l trimit în lume. Nici despre momentele când nu-mi place de bărbatul meu, când relația noastră devine un ghem de frustrare pe care nu mai știm cum să-l descâlcim. Nu vă scriu despre cum de multe ori nu sunt nici mamă, dar nici soție bună. Nu va scriu despre dezamăgirea profundă pe care o simt de multe ori.  Nici despre teama care mi se furișează în suflet.

Însă toate astea sunt prezente în viațamea. Și în a mea, la fel cum probabil și în a voastră. NU există părinți perfecți! Nu există părinți care să nu greșească! Nu există părinți care să nu se simtă depășiți uneori! Privitul peste gard, în curtea altuia, dăunează grav sănătății, zău! Ar fi o minciună să credem că alții duc vieți fără frământări, fără conflicte, vieți perfecte.

E greșit să ne lăsăm duși de iluzia că doar alții au gasit toate răspunsurile, pe când noi inca ne bălăcim într-o mare de confuzie. Că alții știu cum să se descurce în orice situație. Că alții au copii mai buni, mai cuminți, mai deștepți. Sau soți care aduc flori, adorm copiii și le fac baie, în timp ce oferă soțiilor nițel timp doar pentru ele. Sau case mai mari. Sau joburi mai bine plătite. Sau prieteni mai buni. Sau bani mai mulți.

Nu există vieți perfecte! Există doar oameni care înțelegând asta, aleg să țintească perfecțiunea, chiar dacă n-or s-o atingă niciodată.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook