Se mișcă în somn și mă caută cu mânuțele. Îmi ia fața între palme și înțeleg imediat că are febră. Se ridică și îmi cere apă. Bea cu înghițituri scurte, apoi fornăie pe nas și se chinuie să respire. E clar, răceala o să ne dea iar de furcă. Cobor încet din pat și deschid puțin geamul, ca să răcoresc camera. Iris se lipește de mine. În momentele astea eu sunt cel mai bun medicament. Scâncește. N-am mai auzit sunetul ăsta demult. Acum nu-l mai face decât când e bolnavă.
Se foiește până găsește o poziție comodă, cu capul pe burta mea. Îi mângâi fruntea caldă. Nu frige deocamdată, e doar caldă, așa că încă nu fug după termometru.
Stau întinsă pe spate, cu un copil sprjinit de burta care-l găzduiește pe celălalt. Zmeurică începe imediat să lovească. E soră-sa acolo, fix deasupra lui, îi desparte doar niște piele și carne.
Stau întinsă și privesc la stelele, semiluna și racheta proiectate pe tavan de lampa de veghe. Sunt norocoasă. Pot avea grijă de Iris când are nevoie de mine. Pot sta noaptea cu ochii în tavan, mângâind-o și șoptindu-i o poveste sau un cântecel la ureche.
Oftează adânc.
– Puiule, dimineață poți dormi cât vrei. Mâine rămâi acasă cu mama.
Mângâie burta în care țopăie frate-său.
– Ce bine, mama. Ce mă bucur.
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Dosar de Mamă 