Frici vechi și frici noi

20614729_1362138120549343_1650474702_n

Îmi amintesc și acum, mometul în care, însărcinată fiind cu Iris, mi-am dat seama eu port în burtă un copil adevărat, pe care va trebui -l nasc și -l cresc, fie eram pregătită, fie nu. nu-i vreo glumă sau joacă la mijloc. Nu acuzați de inconștiență, pentru a fost o sarcina dorită și planificată, însă creierul funcționează după căi misterioase uneori.

Momentul exact în care am înțeles pe de-a-ntregul măreția evenimentului ce urma ne schimbe viețile pentru totdeauna, a fost când mama mi-a zis veselă:
Peste patru luni îți vei ține copilul în brațe.

Îmi aduc aminte exact părinții mei erau în vizită la noi, era Paștele și îi dusesem la slujba de Înviere, la biserica catolică. Ajunsesem fix când se terminase totul, pentru plecasem prea târziu de acasă. Ne-am urcat înapoi în mașină și mama a zis propoziția de mai sus.

Cumva, deși deja rotunjisem nițel, deși deja Fasolică lovise (da, și Iris a avut nume de mâncare în burtică), eu nu cuprinsesem până atunci cu toată mintea, urma devin mamă. Mda, putea spune m-am prins de-a dreptul, abia când eram însărcinată în luna a cincea.

Îmi amintesc exact sentimentul de panică pe care l-am trăit atunci. Nu sunt pregătită, nu, nu sunt deloc pregătită, asta îmi trecea prin cap. Îmi amintesc mi-au dat lacrimile, inima îmi bubuia în piept și tâmplele îmi pulsau ritmic. Peste patru luni urma dau naștere unui copil nou-nouț.

Îmi aduc aminte și chipul mamei, pe care se zugravise o surprindere firească. Nu înțelegea de ce reacționez așa. Nici eu nu înțelegeam prea bine de ce simțeam așa. Abia așteptasem rămân însărcinată și îmi doream din tot sufletul copilul, iar acum trezeam deodată paralizată de frică. Nu știam ce urma, viitorul era o necunoscută la momentul respectiv, așa am dat vină pe asta. Am avut totuși nevoie de câteva zile ca liniștesc atunci, însă în  cele din urmă, a trecut.

Acum, la a doua sarcină, știu ce urmează se întâmple. Nu pot afirma mi-e teamă de rolul de mamă. De asta nu, pentru fac practică de patru ani, cu un copil care a fost  plin de energie din prima zi. Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o din punctul asta de vedere, este nu trebuie am așteptări. e mai înțelept iau și accept totul așa cum vine.

Acum însă, trăiesc un alt soi de panică. Cea a operației cezariene. Acum știu cum decurge, îmi amintesc totul în detaliu. Sunt aproape de a cincea lună de sarcinăși din nou, parcă urmând un șablon, se instalează frica. Între burtă și momentul în care îl voi ține pe Zmeurică în brațe, stă nașterea. Operația cezariană. E inevitabilă și necesară. E un dat trebuie se întâmple.

Îmi amintesc fiecare detaliu. Sala de operație în care era foarte rece. Injecția. Faptul imediat după injecție, nu-mi mai simțeam picioarele și am avut nevoie de ajutor ca întind. Asistența care pregătea iodul. Paravanul verde din fața mea, care împiedica văd ce fac medicii. Medicul meu și încă unul pe care nu-l mai văzusem niciodată până atunci. Frigul. Frica. Gândurile care-mi fugeau de la ce mi se întâmpla atunci. Medicii care vorbeau de-ale lor. Frigul. Senzația teribilă se trag lucruri din mine. Ochii care mi se închideau. Asistenta care îmi zicea nu-mi mai mișc capul. Așteptarea. Sentimentul nimic nu va mai fi la fel. Frica.

Un copil plângând. Nedumerirea care a urmat. Asistenta care era la capul meu, pe partea stânga și ținea ceva în brațe. Ce? E copilul meu? Chiar am un copil? E al meu? Pe ăsta l-ați scos din mine? El plânge așa sau eu? Frigul. Doctorii vorbind. Cineva spunând cuiva “felicitări“. O fi ziua cuiva, gândeam. Nu, nu, mie îmi adresează felicitări. Bravo mie, adică. Am născut. Copilul meu e aici. E bine, întreb eu cât de tare pot? Nu e nici o asistentă lângă mine. E bine, întreb iar? Este, răspunde o voce care nu știu cui îi aparție. Nota zece. Abia s-a născut și deja primește note, gândeam. Nu-mi mai e frică. A trecut, e bine, am adus-o pe lume, am făcut treabă bună. Îmi vine plâng, simt singură. vrea fie cineva aici lângă mine. M, mama sau sora mea. țină cineva de mână.

Infirmierele care curăță, picioarele mele pe care le ridică în poziții ciudate. Sângele. Frigul. Expunerea. Goliciunea. Sentimentul de jenă când infirmierele se chinuie mute de pe masa de operație pe targă. Drumul spre salon, chipul îngrijorat al lui M.

Îmi amintesc totul de parcă a fost ieri. Acum știu ce urmează. Durerea. Cât de greu mi-a fost ridic în picioare, a doua zi. Balta de sânge care mi s-a format la picioare, imediat ce m-am ridicat. Asistenta care striga : așezați, așezați-vă acum, imediat. Cămașa de noapte galbenă, plină cu sânge. Durerea. Mersul cocoșat. Senzația se desface operația, la fiecare pas.

Zilele astea lupt cu amintirea operației. Știu asta urmează. Been there, done that. Și totuși, nu pot lăuda cu vreo izbucnire curajoasă. Probabil va trece și blocajul asta în câteva zile. Așa sper. Până atunci însă, o îmi dau voie fiu fricoasă. Azi mai mult decât ieri, mâine poate mai puțin decât azi.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

 

 

51 Shares

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.