Sunt unele vise  care rămân cu mine pentru tot restul zilei, după ce mă trezesc. Care stau acolo în colțul minții, îmi pun noduri în gât și mă fac să cred că mă paște undeva un pericol iminent, că mă aflu pe muchie.

Azi noapte am visat că mă întorsesem să lucrez pe un vas de croazieră, însă nu mai eram cea de acum mulți ani care era acolo să strângă bani, ci eram eu cea de acum, mama lui Iris. Plecasem să muncesc, iar Iris rămăsese cu M și cu părinții mei. Despărțirea fusese cruntă, aveam ochii roșii, umflați, iar acum mă găseam pe puntea exterioară a vasului, uitându–mă la oceanul albastru. Visul meu nu era foarte activ, căci nu se întâmplau prea multe în el, însă tot ce simteam acolo era foarte intens și părea teribil de real.

Simțeam că lipsea o bucată din ființa mea, mă sfărâmam în bucățele fără copilul meu. Mă întrebam dacă cei de acasă or să știe cât trebuie strânsă în brațe când plânge, exact cu câtă intensitate și pentru câtă vreme. Îmi imaginam cât de părăsită se simțea Iris și plângeam într–una.

M-am trezit cu o spaimă care încă nu m-a părăsit nici până la ora asta. Iris era lângă mine, cu codițele împletite de aseară, cu buzele ca o cireașă coaptă, respirând profund în somn. Nu plecasem nicăieri, n-o lăsasem în urmă, totul era că înainte, eram acasă împreună, însă sentimentul ăla de panică tot n-am reușit să mi-l scutur.

Poate visez tâmpenii din–astea, pentru că în mine mai crește un puiandru și mă îngrijorez mai mult decât sunt conștientă c-o fac. Mai mult decât aș vrea.

Visul ăsta mi-a amintit de o bulgăroaică pe care am cunoscut-o acolo, pe vas. În realitate, nu în vis. Era mamă singură și problemele financiare o împinseseră tocmai în portul din Miami, unde se îmbarcase pe un vapor, ca ajutor de cameristă. Își lăsase băiețelul acasă cu părinții și îl suna în fiecare zi, cheltuind 20 de dolari pe fiecare cartelă telefonică pe care-o cumpăra. Nu reușea să strângă prea mulți bani în felul ăsta, însă nu se putea abține. Nu putea vorbi despre altceva, nu se putea gândi la altceva. Trăia într-o mlaștină plină de vinovăție, panică și neputință, curățând într–una cabine, bude și zâmbind pasagerilor pe holurile vaporului.

Credeam că înțelegeam prin ce trecea atunci, dar visul meu de azi noapte mi-a dovedit foarte clar că habar n-aveam. Nu mai știu nimic de ea, însă îmi amintesc perfect chipul ei. Nadejda, bulgaroaica cu păr negru ca abanosul, împletit într-o coadă lungă până la brâu, îmbrăcată în uniforma aia oribilă gri, fumând țigară după țigară, pe puntea șapte, la bordul unui vapor imens, departe, tare departe de băiatul ei.

Sper că ești bine Nadejda, oriunde-ai fi! Sper că viața ta s-a așezat și că n-ai mai fost nevoită să pleci niciodată de lângă el. Și mai sper ca eu să nu mai am visul ăsta oribil niciodată!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook