Nu știu ce o să-i pot eu lăsa lui Iris pe lumea asta, când mi-o suna ceasul. Case n-am, mașini ioc, pământ deloc, bijuterii nici de-alea. Așa că, dragu’ lu’ mama, nu te văd prea bine din punctul ăsta de vedere.

Totuși, ceva tot adun pentru ea. Ceva ce va fi de neprețuit, ceva care n-o să se poate măsura cu alte averi lumești. O să-i adun povești din copilăria ei, multe povești despre ea și cu ea. Dar și despre mine și despre tată–su. Povești cu miros de copilărie fericită și veselă, cu mult  râs, o droaie de pupături și multă apropiere, cu mult timp petrecut împreună. Asta o să-i adun zăpăcitei.

O parte din copilăria ei, scrisă cu mâinile și inima mea. Cuvinte puse laolată, pe care să le citească atunci când o vrea, sau când o să aibă nevoie de ele. Asta-i cam tot ce știu sigur că-i pot lăsa. Dar știu și că nu e puțin lucru.

De când m-am apucat să adun amintiri pe blogul asta, nu puține au fost momentele în care am vrut să mă opresc. Din varii motive. Uneori când recitesc ce am scris în trecut și mi se face jenă. Altădată când câte o cititoare e răutăcioasă cu mine. Câteodată când scriu impulsiv, public, și-apoi îmi pare rău că parcă prea mult am dat din casă. Sau când scriu prost. Oricare ar fi motivul, impulsul de a mă opri  din scris rămâne acolo, în umbră, tot timpul.

Dar, aproape de fiecare dată când nu mai găsesc nici un rost în a publica pe blog tot ce-mi trece prin cap, una dintre voi îmi scrie. Și-mi înmoaie genunchii. Când cineva îți spune că ce ai scris tu a făcut diferența într-un moment greu, că a ajutat, că ai așezat cuvintele în așa fel încât ele au stârnit lacrimi sau zâmbete, că au dat putere când era mai greu, că au liniștit și au dat încredere, e incredibil. In-cre-di–bil!

Nu pot decât să vă mulțumesc că–mi țineți blogul viu, căci fără feedback-ul de la voi, probabil aș scrie doar într-un jurnal rătăcit în vreun sertar. Sunt recunoscătoare și va mulțumesc că mă ajutați să-i las lui Iris toate poveștile astea!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook