Lui Iris nu-i place să meargă la doctor. Deloc. După ce intră în cabinet refuză să deschidă gura, să se lase palpată, uneori nu lasă doctorul nici măcar să o atingă. Asta face consultul destul de dificil, desigur. Nu a avut nici o experiență traumatizantă cu doctori, acasă am făcut jocuri de rol, i-am cumpărat trusa medicală, ba ne-am uitat împreună și la “Doctorița Plușica”,  i-am explicat că doctorii sunt prietenii noștri și că ei ne ajută, nu am amenințat-o cu faimosa injecție niciodată, totuși, pentru ea consultul medical continuă să fie o corvoadă.

După ce intrăm în cabinet, schimbă politețuri cu personalul medical, apoi e de obicei nevoie să i se explice ce urmează să se întâmple. Uneori de mai multe ori. Abia apoi, ținându-se strâns de mine și după rugăminți fierbinți binevoiește să deschidă gura. Din fericire, am avut noroc de doctori înțelegători și răbdători până acum. Zic că am avut noroc, însă asta ar trebui să fie normalitatea de fapt.

Ieri când am luat-o de la grădiniță, Iris mi-a zis tristă, că doamna asistentă i-a spus  că e foarte obraznică. Hmm, noi nu-i spunem asta acasă. Dar nu-i nimic, i-a zis-o asistenta. În urma unui mic exercițiu de imaginație, am înțeles imediat că Iris n-a vrut să coopereze la consult, că doamna și-a pierdut răbdarea și a taxat-o pe fiică–mea în singurul mod în care n-ar fi trebuit.  I-a spus că e obraznică. Și că nu mai vrea să vorbească cu ea.

Sunt o grămadă de moduri în care poți obține cooperarea unui copil. Nenumărate. Joaca e cel mai la îndemână mod. Tonul jucăuș din voce, zâmbetul sincer de pe față, o mână întinsă prietenește, răbdarea, toate astea ajută un copil mic să se relaxeze. Atunci când un copil de doar trei ani jumate devine agitat anticipând consultul care nu-i place, poate începe chiar să plângă, tu decizi că cel mai bun lucru pe care-l poți face e să îi zici că e obraznic. Pe bune?

Chiar dacă tu nu înțelegi cum e posibil să îți fie frică să îi arăți burta doctorului, eu te asigur că e foarte normal atunci când ai doar trei ani. E foarte nedrept și incorect să cataloghezi copilul ca fiind mofturos, răsfățat sau obraznic, iaca,  pentru că-i e frică!

Pot înțelege că te frustrează când îl auzi țipând și plângând, că e neplăcut și te simți neputincios, că ai o treabă de făcut, iar copilul ăsta urlător nu te lasă s-o faci. Pot înțelege, zău! Însă tu ești adult și el doar un copil care încă învață cu merg treburile în lumea oamenilor mari.

La povestea asta, cel mai tare mă dezarmează faptul că parca abia acum  m-a lovit  în față  realitatea. Că în viață oamenii o să-i spună și lucruri neplăcute și că eu n-o să pot preveni treaba asta. Că va trebui să treacă peste, uneori să ignore, alteori să se apere, să învețe să facă diferența între ele. Că e datoria mea s-o învăț toate astea. Însă nu sunt sigură că știu cum.

I-am spus că faptul că nu-i place consultul și că a plâns, n-o face deloc obraznică. I-am explicat că obraznic ești atunci când îi faci rău cuiva intenționat. M-a ascultat atentă și a trecut peste întâmplarea asta, cu naturalețe și ușurință. Realizez însă, că eu nu reușesc să fac același lucru.

Noi, ăștia mari, trebuie să înțelegem că doar împreună, doar cu răbdare și bunăvoința putem să ne creștem copiii într-o lume mai bună.  Una în care să nu le spună nimeni niciodată că-s obraznici, mai ales atunci când ei  sunt oricum deja speriați.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook