Îmi vine să plâng. Simt așa, cum din piept, străbate o tristețe sfâșietoare, pe care n-o pot opri nicicum. Sunt așa de câteva zile. Nu știu dacă am motive întemeiate să mă simt așa, însă uite-mă. Îmi vine să las jos jaluzelele, să îmi pun plapuma în cap și să mă fac ghem sub ea. Să stau acolo, cu genunchii la piept până trece. Până îmi plâng toată tristețea și-mi pot scoate din nou capul dintre așternuturi.

Da, știu, astea nu-s lucruri despre care să vorbim, pe astea  le cam ascundem sub preș. Vorbim doar despre zilele noastre bune, de parcă numai din-astea am avea. Postăm numai poze în care zâmbim, în care suntem cele mai bune mame și cele mai iubite soții. Nu recunoaștem că uneori ne cam  vine să închidem ușa în urma noastră și să ne ducem unde vedem cu ochii. Nu ne dăm voie să nu fim bine. Nici noi singure, iar alteori nu ne dau voie nici alții.

Nu reușim întotdeauna să ne acceptăm așa cum suntem, să ne iertăm și să ne iubim pe noi înșine. Câteodată chiar noi suntem judecătorii care dau sentințele cele mai dure. Nu ești suficient de bună, de frumoasă, de harnică, de deșteaptă, de prietenoasă, de bine îmbrăcată, de feminină, de răbdătoare, nu zâmbești suficient, țipi prea mult, te închizi în tine prea tare!

Așteptăm să apară din neant o persoană căreia să-i putem spune orice, care să ne asculte și să nu ne judece, să ne vadă pe noi, așa slabe sau puternice cum suntem, să vadă dincolo de pantalonii de trening pe care-i purtăm în casă sau de părul prins neglijent în coadă.

Vrem iubire necondiționată, însă știm și că iubirea nu e niciodată gratis. Vrem mai mult de la cel de lângă noi, pentru că ținem socoteala și credem că noi facem mai mult decât celălalt. Vrem să ne recunoască cineva meritele, să ne cofirme că încă suntem iubite și să ne acorde o pauză. Vrem o îmbrățișare adevărată și strânsă, nu doar niște brațe aruncate în jurul trunchiului la întâmplare. Vrem să ne regăsim pe noi, cele de dinainte, care visau și râdeau mai mult. Vrem să nu ne mai simțim așa.

Nu ne dăm voie să fim triste. Nu ne lăsăm să plângem cu ciudă în pumni. Nu se cade, nu se face. Suntem femei în toată firea, mame și soții, sunt oameni care depind de noi într-un fel sau altul, cine are timp de prostiile astea? Oare e ceva în neregulă cu noi? Oare doar noi ne simțim așa?

Nu, nu sunteți singure! Nu doar voi simțiți greutatea planetei pe umeri, câteodată. Nu doar voi sunteți frustrate că nu aveți timp și de voi! Nu doar voi sunteți foarte obosite! Nu doar voi vă simțiți singure! Nu doar voi aveți impresia că trăiți într-o cutie închisă, de multe ori.

Dați–vă voie să plângeți când aveți nevoie ca lacrimile să spele tristețea, dați-vă voie să fiți triste, lăsați tristețea să vină, ca apoi să poată trece. Cereți ajutor, nu vă fie rușine să spuneți că e greu, nu închideți cuvintele între dinții încleștați. Nu așteptați în tăcere să vă vadă cineva mâhnirea, de multe ori n-o vede nimeni. În schimb, întindeți voi mâna și spuneți: “nu mai pot, uite-mă, ajută–mă, ascultă–mă!” Cereți și acceptați ajutorul. Fiți mai blânde cu voi. Iubiți-vă, așa cum îi iubiți pe alții. Acceptați-vă greșelile, așa cum le acceptați și iertați pe-ale altora. Și nu uitați, nu sunteți singure!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook