Din primele rânduri, vreau să le spun părinților mei așa: mamă și tată, dacă v-ați apucat să citiți articolul ăsta, să știți că o să scuipați în sân de câteva ori în cazul în care decideți să-l parcurgeți până la capăt. Postarea asta e despre cum i-am spus lui Iris că vin copiii pe lume. Așa că dacă decideți să citiți mai departe, o faceți pe propria răspundere. 🙂

Here it comes.

Îmi amintesc și acum când vecina de la trei, cu care mama își mai bea câteodată cafeaua, îmi spunea că dacă îmi doream să devin soră mai mare, atunci trebuia să pun zahăr pe pervaz, pentru barză. Nu-mi plăcea deloc tonul pe care-l folosea când îmi turna povestea asta cu barza. Vorbea cu mine de parcă aș fi fost idioată. Îmi zicea că în zborul ei de recunoaștere, barza va remarca zahărul de pe pervazul geamului, îl va mânca și apoi recunoscătoare că i-am dat așa deliciu, îmi va livra un bebeluș.

Țin minte că mă întrebam dacă oare ea chiar nu știa că bebelușii cresc în burțile mamelor și că barza n-are nimic de-a face cu venirea lor pe lume. Eu nu știam cum ajung bebelușii acolo, însă eram sigură că după ce îi găzduiesc o vreme în burți, mamele îi nasc. Nu știam nici cum, nici pe unde ies bebelușii. Dacă îi scoatea cineva sau dacă era vreo ușita secretă pe care o deschideau ei singuri. Însă îmi amintesc că mi-aș fi dorit să știu. Dar la noi acasă nu se vorbea despre asta niciodată. Iar eu știam destul de bine că nu era înțelept să întreb, că era rușine.

Rușinea asta s-a extins mai apoi de-a lungul pubertății și adolescenței. Desigur că atunci deja știam cum se fac și pe unde ies copiii. Însă aflasem din fața blocului, în timp ce săream șotronul, trăgând cu urechea la băieții mai mari, când  vorbeau porcos despre femei. Însă mă tot întrebam, dacă era așa rușinos, atunci de ce adulții făceau totuși așa o grozăvie. Dacă era rușine, dacă mama și tata, sau profesorii la școală nu ne vorbeau despre asta, înseamna că era de-a dreptul scârbos.

Deși aflasem cum se făceau copiii, tot aveam o grămadă de alte neclarități. Eram de exemplu convinsă că dacă un băiat atinge sânii unei fete, ea poate rămâne însărcinată. Sau când băieții vorbeau despre masturbare, mă întrebam ce naiba e aia labă și ce parte a corpului o fi. Sau când am auzit de clitoris, m-am îngrijorat foarte tare, pentru că eram convinsă că doar eu nu-l am. Nu vă mai zic de realul șoc pe care l-am avut când am văzut prima scenă dintr-un film porno.

Nu puteam întreba pe nimeni, pentru că dacă mi-aș fi arătat interesul către zona asta, atunci îmi imaginam că aș fi fost catalogată drept o fată ușoară. Nu, nu eram interesată să încerc, însă voiam să știu. Eram curioasă. Și mă consideram murdară pentru simplul fapt că voiam să știu. Că doar mi se transmisese de atâtea ori: era rușine!

Am fi teribil de naivi să ne imaginăm că cei mici nu-s curioși, sau să ne facem că nu-i auzim atunci când ne pun întrebări incomode. E firesc să ne simțim în afara zonei noastre de confort atunci când copiii ne întreabă despre sex, însă cred cu tărie că e datoria noastră să respirăm adânc și apoi să le răspundem. Desigur că fiecare familie are valorile ei și decide cât să dezvăluie copilului, însă eu consider că atunci când întrebarea apare, i se datorează un răspuns. I se datorează adevărul. Nu povești cu berze. Copiii primesc adevărul cu o naturalețe surprinzătoare. Fără rușine.

De curând, Iris m-a întrebat unde era ea înainte să ajungă în burtica mea, și cum a ajuns acolo. Pe moment m-am blocat. Deși știam că întrebarea asta urma să vină la un moment dat, nu mă așteptam că se va întâmpla așa devreme. Dar am  decis să-i răspund. Special pentru asta am cumpărat “Unde a dispărut Pișpirel”, o carte despre un spermatozoid care nu era foarte bun la matematică, însă avea aptitudini excelente la înot. Cartea asta explică pe înțelesul copiilor care-i treaba cu reproducerea.

Pișpirel locuiește în corpul domnului Brown (există și o ilustrație care indică exact partea corpului în care locuiește el) și face antrenamente zilnice de înot, pregatindu-se  pentru Marele Concurs. Premiul pentru câștigător e oul care se află în corpul doamnei Brown.

Când sosește momentul, Pișpirel, împreună cu încă 300 de milioane de spermatozoizi primesc câte o pereche de ochelari de înot, câte un număr de concurs și două hărți ( în care li se explică traseul din corpul domnului Brown către oul din corpul doamnei Brown). Pișpirel câștigă consursul ajungând primul la ou, apoi cartea ilustrează evoluția fătului în burtica doamnei Brown. Mai departe nu vă zic, va las să descoperiți singuri, oricum nu-s sigură că ați citit prea mulți articolul până în punctul ăsta. 🙂

Mulți o să vă întrebați dacă la trei ani și jumătate copilul e pregătit pentru informațiile acestea. O să va răspund că depinde. Pentru copilul meu, nu e prea devreme. Nu e prea devreme nici să afle cum se numesc corect părțile intime ale corpului. Nu e nimic vulgar sau obscen în asta. Totul e în capul nostru, al adulților care ne cotim să vorbim deschis cu copiii, pentru că ne simțim inconfortabil. Însă doar noi ne simțim inconfortabil, ei nu. Ei primesc informația cu naturalețe. Ei sunt atât de deschiși. Poate ne învață și pe noi cum să fim, tare-mi pare că noi adulții am cam uitat.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook