Cu coada ochiului îl văd pe M că se uită la mine. Nu prea înțelege de ce mă emoționez așa de tare când joacă Simona. E setul decisiv, meciul e pe final, deja e clar că Simona o să piardă, iar mie îmi gâlgâie lacrimile în gât. Daneza se aruncă fericită la pământ și gata, s-a terminat. Mă doare stomacul după meciul asta. Nu pentru că Simona n-a câștigat, nicidecum.  Ci pentru că a fost atât de intens.

O admir pe Simona din tot sufletul. O admir pentru că e o adevărată forță. Pentru stăpânirea de sine pe care-o are. Pentru determinarea incredibilă. Pentru modestia ei. Pentru puterea ei de a se ridica de fiecare dată. Pentru că își recunoaște greșelile. Pentru că ne reprezintă. Pentru îndârjirea ei. Pentru că în speech-urile ei mereu le mulțumește părinților. Pentru spiritul ei de luptătoare.Pentru simplitatea ei.

În așteptarea festivității, după ce meciul se terminase, Simona stătea așezată pe bancă. Camerele se mutau de la ea la câștigătoare și mă întrebam ce-o fi în sufletul ei atunci. Părea atât de mică și singură. În mijlocul atâtor oameni, cu atenția atâtor ochi îndreptată asupra ei, părea singură pe lume. Pentru că probabil așa și era. În durere și tristețe suntem mereu singuri.

Însă apoi s-a ridicat, tot singură. Și a vorbit. Tot cu modestie, tot cu zâmbetul ăla de copil pe buze. Fără să ascundă că e tristă, însă cu încrederea că va veni și rândul ei cândva.
E incredibilă, fătuca asta! Avem cu toții atâtea de învățat de la ea!

Mulțumim, Simona! ❤

Foto: http://www.firstpost.com
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook