– Ce vrei să–ți citesc înainte de culcare?
– O calte gloasă?
– Nu, una mai subțire în seara asta. Dacă alegi cu prințese, doar subțire.
– De țe?
– Pentru că am ajuns la saturație cu prințesele pe ziua de azi. Ți le-am citit pe toate. O să visez la noapte volănașe roz și plete aurii.
– Bine. Vleau “Flumoasa din pădulea adolmită“.
– Ok, asta rămâne.

– Mama, vezi plințu ale păl lung.
– Da, ca tata.
Se uită cu atenție la părul albastru al prințului. E lung și îi încadrează fața. Abia acum, că i-am spus eu, vede asemănarea cu tată–su. Ochii i se măresc, chiar roșește puțin și chicotește. Atinge cu grijă pagina și se uită la mine. Îi zâmbesc ochii. Îmi spune de parcă ar fi făcut descoperirea secolului:
– Mama, tata ale păl lung ca plințu.
– Da, Irisule, asta ziceam și eu.
– Numa că tata n-ale păl albastu. Ale păl canstaniu.
– Da.

Nu mai vrea să întoarcă pagina. Asemănarea între prințul salvator din carte și tată–su o fascinează. Inocența asta n-am mai văzut-o niciodată, nicăieri, la nici o altă persoană pe lumea asta. Sinceritatea asta din mirarea ei, autenticitatea sentimentelor care o încearcă, sunt ca un balsam pentru mine. Niciodată n-o să am bagajul de cuvinte care să exprime toată recunoștința pe care o simt în momente ca acesta. Gratitudine că pot trăi clipe de felul ăsta. Cât de fantastic e să am copilul ăsta in viața mea!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook