Pentru că s-au mai strâns niște perle pentru colecția nostră, adunați–vă frumușel pe lângă laptopuri, faceți niște popcorn și râdeți nițel cu noi. 🙂

< – Iris, ce-ai mâncat azi la grădi?
– Oase.

< – Mama, ma doaie buita.
– Dar de ce te-o fi durând iar?
– De ia insecte.
– Ce insecte?
– Insecteie de ia boaşte.
– Care broaşte?
– Din copac.
– Hmm, care copac?
– Din cuite.
– Ai mâncat din copacul din curte nişte broaşte care aveau insecte?
– Da. De aia mă doaie buita.

< – Tata, vino la mine și pupă-mă de nu mai poți.

< Momentul în care copila pe care ai lăsat-o în curte, aleargă şi strigă în gura mare: “futui, futui, futuuuui”. Şi tu te gândeşti omg, de unde o fi auzit cuvântul ăsta, te împiedici încercând să ieşi mai repede la ea, întrebându-te în acelaşi timp cum să gestionezi situaţia, doar ca s-o găseşti pe aia mică fugind după fluturi.

< S-a trezit de dimineață cu o ditamai îngrijorarea și m-a întrebat cu glasul sugrumat:
– Mama, când o să melg la lițeu și la facultate, tot o să vii să mă iei după somn?

< – Hai măi Irisule, fix acum treizeci de secunde te-am rugat să nu calci pe scară. Abia am spălat-o, te-am rugat să ai răbdare până se usucă. Acum, uite, iar trebuie s-o spăl.
Se uită la scară, se uită la mine, apoi iar la scară. Clipeşte, îşi lasă capul puțin pe-un umăr şi zice domol, să fie sigură că înțeleg:
– Eu încă sunt copil, mama. Copil mai mic şi încă învăț. Încelc să fiu dlăguță, dal nu leuşesc meleu. Ştii, mama?
Ea e Iris. Trei ani, trei luni şi douăzecişiopt de zile. Mă bate fix cu armele pe care i le-am pus chiar eu în brațe. Şi n-aş putea fi mai mândră de atât.

<- Mama, mă doale bultica.
– Hopa. De ce, puiule?
– Cled că am născut plea mulți copii.

< Iris cântă colinde:
– Astăzi s-a născut CristoF, laudați şi cântați şi vă bucurați.

< – Mama, tebe să mai pui țeva ia tuita duițe.
– Hopa, mi-a scăpat ceva?
– Da.
– Ce?
– N-ai pus vaiză şi pepene gaiben.

< – Mama, tebuie să-ți spun țeva despe maimuțe și fiucte și semințe.
– ….. ( Doamne Dumnezeule, cu cine-o semăna copila asta așa guralivă? )
– Mai știi când am fost cu tine și cu eiefantu și am văzut un avion uiaș? Și făcea un zgomot taie. Taie, taie. Și eu mi-am temut flica. Mai știi de-atunci? Că ne-am uicat în avion și ne-am dus să cumpăiam un eicoptei caie staiucea ca soaieie.
– Culcă-te!
– Mă cuic, dai mai știi? Mai știi, mama?
– Aaaa, atunci când am fost noi două cu elefantul și am cumpărat un elicopter? Sigur că mai știu. Acum culcă-te!
– Bine. Noapte bună, mama!
– Noapte buna, Irisule!

< Aștept să adoarmă, dar ea se tot foiește în pat.
– Mama?
– Irisule, am stins lumina, ne-am spus noapte bună deja, gata. Nu mai vorbim acum. La somn!
Iar se foiește.
– Mama?
Mă fac că plouă. Știu că dacă mai scot un singur sunet, s-a terminat. O să vorbească încă o oră.
– Mama? Mama, mama, mama, mama, mama?
– Ce e???
– Viau să-ți spun ceva.
– Îmi spui mâine.
– Acum.
– Mâine dimineață.
– E impoitant.
Mă lupt cu morile de vânt, știu că am pierdut lupta deja.
– Mamaaaa?
– Bine, hai, spune-mi.
Se ridică în întuneric și bajbaie până la urechea mea. Apoi îmi șoptește:
– Și poitocaia e un fiuct.
– Hmm?
– Vezi că eia impoitant?

< Sunt plină de bube, şi aşa bine unsă cu mixtură metolată, m-ai putea confunda uşor cu un războinic african, pictat şi pregătit de luptă.
O întreb pe Iris:
– Gâzule, cum crezi că arăt?
Mă studiază din cap până-n picioare şi declară:
– Alăți ca o plințesă.

< – Mama, mai ştii când mi-ai dat să mănânc stomac?
– Sunt destul de sigură că nu ți-am dat niciodată să mănânci aşa ceva.
– Ba da. Când am mâncat stomac, nu mai ştii mama?
– Nu Irisule, nu mai ştiu.
– Eia veide stomacu.
– Verde zici că era?
– Da. Eia veide.
– Spanac, Iris? Spanac era oare?
– Da, spanac. Să nu-mi mai dai aitădată. Nu-mi pațe.

< Încearcă să adoarmă. În întunericul din cameră se ridică în fund şi mă caută cu privirea.
– Mama?
– Da?
– Eşti dăguță.
– Oh, mulțumesc!
– Şi găinile sunt dăguțe. Şi tu.
Apoi pune capul jos şi îşi vede mai departe de somn.

< – Mama, unde sunt muşteie?
– Acum nu mai sunt muşte (aleluia!). Apar doar când e cald afară.
– Şi acum unde sunt? Au zbuiat şi ieie în țăile caide?

< – Mama, eşti o majestate nemaipomenită.
– Ce să fac Irisule, mă străduiesc şi eu cum pot.

< – Mama?
– Hmmm?
– Mica siienă aie păi ioşu şi pe pițioaie?

< O văd cu mucii atârnându-i până-n gură.
– Tu Irisule, de ce nu-mi zici că-ți curge nasul?
– Nu cuige, eu am sufiat.
– Păi cum, aşa, fără şervetel?
– Da, aşa fac dagonii.

< – Mama, de țe fundu tău e aşa de maie şi fundu meu e aşa mic?
No bun, nu-i mai citesc Scufița Roşie o vreme.

< – Mama, pâițu meu tot e fumos şi dăguț, chiai dacă e putuios?
Say whaaat? 😂😂

< – Bunica?
– Da, Iris.
– Bunicu e moşu tău?
– Da, e moşul meu.
– Şi tu eşti babă?

< Mama se uită la noi, fetele ei (două la număr), apoi la nepoate, tot fete (trei la număr) şi zice:
-Tu, noi toate ne-am puit fete

Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți Să râdem cu Iris  si Să râdem cu Iris II   🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook