“Something has left my life and I don’t know where it went to…”

Stau în bucătărie și plâng. Lacrimile îmi curg, dar nu le pot opri, chiar dacă știu că fața mi-e plină de bube de la varicelă și că n-ar trebui umezite. Simt o tristețe teribilă. A murit Dolores O’Riordan. Dolores a fost prietena mea, chiar dacă ea nu știa asta.

Ne-am cunoscut când The Cranberries a scos Zombie și nu ne-am mai despărțit niciodată de-atunci.

În adolescență închideam ochii și-i ascultam vocea. Puteam sta așa, întinsă pe covor, ore întregi. Știam toate versurile, îi cunoșteam fiecare inflexiune a vocii. Când gravă, când lină ca apa unui lac la răsărit, când turbată ca o furtună, când sensibilă ca o aripă de fluture.

Mi-a stat alături când eram rănită în dragoste  sau când îi ascultam pe-ai mei certându–se în sufragerie, când mă simțeam singură pe lume,când aveam probleme la școală sau când îmi era frică să ies afară din casă. Dolores a fost o prietenă foarte bună. Vocea ei îmi spunea mereu exact ce aveam nevoie să aud; iar eu o ascultam cu ochii închiși, întinsă pe covor și era ca și cum Dolores ar fi fost acolo, lângă mine, cu mâna pe umărul meu sau mângâindu-mi părul.

Stau în bucătărie, îmbrăcată cu tricoul larg al lui M și plâng. Plâng pentru că Dolores nu mai e. Plâng pentru că nici eu cea de atunci nu mai sunt. Plâng pentru copila care eram cândva si pentru femeia asta care am devenit între timp. Plâng pentru că azi mi-a murit prietena. Azi a murit Dolores.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto aici