Acum câteva săptămâni, o cunoștință m-a oprit pe stradă și m-a felicitat pentru blog. E o persoană cu care mai schimb politețuri dacă ne întâlnim întâmplător pe stradă, fără să fim chiar prietene sau măcar să avem una numărul celeilalte de telefon. Mi-a spus cu un zâmbet mare pe chip că mi-a descoperit blogul din întâmplare, însă cu mare plăcere, că ce surpriză, că ce emoție, felicitări, ce minunat, nu știam că scrii, îmi place foarte tare, l-am citit din scoarță-n scoarță și altele de genul asta.

Am simțit imediat cum mi se înroșesc obrajii și că amețesc ușor. M-am fâstâcit și am schimbat rapid subiectul. Nu pentru că nu m-aș fi bucurat de ce-mi spusese tipa respectivă, ci pentru că nu am știut cum să mă comport în situația dată. Am preferat să par ușor nepoliticoasă, decât să zâmbesc frumos și să spun un simplu “mulțumesc!”.

Am ajuns acasă și m-am simțit în continuare inconfortabil, mai ales când îmi aminteam cum reacționasem. Îmi venea să–mi dau palme. Eram încântată de complimentul primit, însă îmi dădeam seama că de fapt niciodată n-am știut să mă port natural când cineva mă aprecia. Pentru că n-am fost apreciată prea des.

Am crescut în epoca în care cei mai mulți părinți nu-și lăudau copiii. Nici ai mei n-o făceau. Probabil se temeau că o să ne-o luăm în cap. Așa că “bravo”, “ai făcut foarte bine”, “te-ai descurcat excelent”, “felicitări“, au fost cuvinte și expresii care au lipsit din copilăria mea. Bineînțeles că ele au fost și mai absente din copilăria părinților mei, așadar foarte greu pentru ei să facă lucrurile diferit. Eu și sora mea suntem probabil prima generație din familia noastră, care-și vocalizează aprecierea către copii.

Încrederea în sine vine și de acolo. Din certitudinea că ai tăi, grupul în care te simți confortabil, te vede și te prețuiește. Copiii au nevoie să audă cuvintele astea. Și adulții au de altfel nevoie să fie lăudați.

Acum, ca adult, uneori încă mai aștept ca mama să mă laude, deși de-a lungul timpului am învățat că pentru ea e foarte incomod și deloc natural să facă asta. Dar acum  măcar știu că e mândră de mine și că doar se exprimă altfel decât în cuvinte. Dar când eram copil nu știam asta și sufeream.  Cred că ăsta-i motivul pentru care m-am purtat ca o bezmetică atunci când, tipa de care vă ziceam, m-a complimentat.

Și pentru că atunci nu am putut și nu am știut cum, îi spun acum, aici:  Iti mulțumesc!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook