Locuiam pe aceeași stradă, la câteva blocuri distanță. Eu, copil cu coatele murdare și genunchii juliti, ea soție și mamă a doi copii. Nu ne cunoșteam. Adică ea  nu știa cine eram eu. Dar eu o cunoșteam pe ea. Mulți de pe strada aia știam cine era. Era mama cu copilul bolnav. Cel foarte bolnav. Atât de bolnav, încât nici măcar nu locuia  mereu cu ei. Uneori el rămânea în spital, iar ei se întorceau acasă. Știam toate astea din discuțiile adulților.

Deși eram un copil destul de politicos, atunci când o vedeam pe stradă nu-i ziceam niciodată “săru’mâna”. Îmi era frică. Nu de ea, nu credeam că ar fi scos flăcări pe gură sau așa ceva, dacă mi-ar fi răspuns. Însă ea nu arăta ca celelalte mame. Ea arăta ca o persoană  pierdută. Arăta ea însăși ca un copil bolnav, de care cineva ar fi trebuit să se îngrijească. În ochii plecați i se citea privirea  aia pierdută, ca groaza din ochii unui animal vânat.

Chiar dacă eram doar un copil, înțelegeam foarte bine că trăia cu securea deasupra capului în fiecare zi. Înțelegeam asta eu și toți ceilalți care o vedeau. Avea părul drept și lins, lung până la umeri. Îl purta așa, liber și neîngrijit,  mai mereu unsuros. Îmi amintesc cum mă gândeam tot timpul că nimeni în locul ei n-ar fi avut chef să–și spele părul. Că avea un copil pe patul de spital și încă unul sănătos o aștepta să se joace împreună acasă. Că un păr spălat și îngrijit nu i-ar fi vindecat miraculos puiul bolnav.

Îmi era tare frică de ea.  De tot ce se citea pe chipul ei. Îmi era greu să înțeleg cum se putea ca un copil să fie atât de bolnav încât să locuiască la spital. Cine îi dădea să mănânce, mă întrebam. Cine îl lua în brațe când plângea? Cui îi spunea când îl durea? Oare cât de tare îl durea?

Până atunci nu știusem că și copiii se pot îmbolnăvi atât de tare.  Credeam că pot face cel mult febră sau că-i poate durea burtica mai tare. Însă nu credeam că și cei mici pot muri. Am înțeles însă asta singură, n-a fost nevoie să–mi spună nimeni. Am priceput după privirea mamei pierdute.

Nu i-am spus niciodată “săru’mâna”, nici atunci și nici după ce copilul ei a venit acasă. Nu mi-am făcut niciodată curaj. Nu-i știu povestea în întregime, însă acel copil e acum adult. Unul viu. Unul norocos.

Însa privirea ei nu am s-o uit niciodată. Aceeași pe care o poartă în ochi toți părinții copiilor bolnavi de cancer. Teamă împletită cu speranță. Frica de a mai spera. Gânduri negre amestecate cu rugăciuni fierbinți. Zile și nopți cu spatele doborât pe  un spătar de scaun rece, cu obrajii în palme și coatele sprijinite de coapse. Cu gâtul înțepenit în poziții incomode. Cu zâmbete chinuite. Cu prosop și periuță de dinți în rucsac.

Putem ajuta! Putem muta un părinte de pe scaunul de spital, într-o cameră cu pat. Îi putem scoate prosopul din rucsac și i-l putem atârna în baie. Îl putem ajuta să se odihnească, să se întoarcă zâmbind și odihnit la spital. Putem face toate astea împreună!
Pentru a contribui la finalizarea MagicHOME, Refugiul Părinților de lângă cel mai mare spital oncologic din România, e nevoie de ajutorul nostru.

Împreună putem strânge 100.000 de SMS-uri: Trimite cuvantul MAGIC prin SMS la 8844 si donează 2 euro/lună.

Se poate dona orice suma prin transfer bancar, donând cu cardul, Pay Pal sau Bursa Binelui.

De la începutul campaniei și până acum, pe scaunul #MagicHome au stat zi și noapte, persoane publice, vedete si oameni obișnuiți. Scaunul este in permanență ocupat de cineva, până când se strâng cele 100.000 de sms-uri necesare finalizarii lucrărilor.

Pagina campaniei o găsiti aici.
Pagina de Facebook aici.

Implică-te si tu, donează!
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook