Dau televizorul mai încet şi ascult. Nu, nu cred că e ea, probabil  iar miorlăie pisica aia gri  pe lângă gard. A doua oară când aud, ştiu sigur că nu e nicio mâţă, ci Iris care plânge. În întunericul din dormitor o văd. E în genunchi, are încă ochii închişi, părul îi e lipit de faţă şi suspină în lacrimi. O iau în braţe aşa lungă cum e, pentru că nu poate desface genunchii în sacul de dormit. Îi dau părul de pe faţă şi îi spun că-mi pare rău că n-am auzit-o de prima dată. Îşi pune capul pe umărul meu şi îşi trage nasul. Încă suspină.

Îi mângâi spatele cu mişcări circulare şi largi, în timp ce-i şoptesc iubire în ureche.
– Mama e aici, sunt aici gâzule. Gata, linişteşte-te, ai visat urât. Eşti bine, eşti cu mama.
Nu mai suspină. Îşi suflă nasul, apoi îmi ia faţa în palmele mici.
– Mama, nu peca. Stai şi doimi cu mine.

Stau. După ce o pun în pat, mă întind lângă ea. Stă lipită de mine, cu buzele pe tâmpla mea. Mă pupă. O dată, de două ori, de zece ori.
– Te iubesc, mama. Stai cu mine.
– Şi eu te iubesc, Irisule.
– Până ia steie şi înapoi?
– Da, aşa de tare.
– Stai cu mine?
– Stau, puiule.

Îmi frământă lobul urechii cu degetele până adoarme, la fel cum făceam şi eu cu al mamei când eram copil. Asta mă face să zâmbesc. Îi simt respiraţia regulată şi îi mângâi încet un obraz. Înţeleg, oare a câta oară, că fericirea e în lucrurile mici. În iubirea curată a unui copil. În copilul ăsta al meu.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook