Nu ştiu nici acum ce-a fost în capul lui atunci. Pentru că nu l-am întrebat niciodată. Aveam vreo treisprezece ani, cum era să-l întreb, cum era să-i cer eu socoteală unui bărbat în toată firea, care se urcase peste mine? Poate făcusem ceva să-l provoc, că doar nici un om întreg la cap nu se suie peste un copil, ca să-l pupe şi să-l mângâie. Aşa mă gândeam atunci. Sigur spusesem ceva care să-l facă să creadă că aş vrea şi eu, sau că mi-ar plăcea să-i simt greutatea şi respiraţia în ureche.
Viaţa a mers mai departe fără să-l întrebe cineva vreodată pe el de ce o făcuse. Sau peste ce alţi copii se mai urcase. E trist cum tot victima e cea care se gândeşte mai apoi la sentimentele celorlaţi. Aşa cum am făcut-o eu atunci şi încă o mai fac chiar şi acum, când n-o să dau alte detalii. Care poate m-ar elibera, căci ruşine nu îmi este să vorbesc. Însă familia lui nu merită să afle şi să audă toate astea. Nici copilul lui care e mare acum.
La treisprezece ani m-am consolat cumva cu gândul că nu reuşise mai mult decât să mă pipăie. Că izbutisem să mă ridic şi să fug. Însă vinovăţia a rămas cu mine. Certitudinea faptului că sigur făcusem eu ceva să atrag asta asupra mea. Abia după ce am mai crescut am înţeles că nu reuşise doar atât. Nu doar să mă pipăie. De fapt reuşise să mă transforme în victimă şi apoi se comportase de parcă nu se întâmplase nimic. De parcă aşa era firesc.
Ştiu că nu sunt singura. Ştiu că suntem multe. Cunosc poveşti cu adolescente agresate sexual chiar de membrii familiei, de vecini sau de prieteni. De femei hărţuite sexual la locul de muncă. Ştiu că e mai simplu să nu vorbim despre asta sau să ne expunem în felul ăsta. Pentru că nu se cade, nu se face să ştie toată lumea că ni s-a întâmplat aşa ceva. E ruşinos şi poate până la urmă ajungem să fim tot noi acuzate că am provocat. Aşa că de cele mai multe ori, alegem să nu vorbim. Măturăm sub covor şi lăsăm mizeria aia acolo.
Însă realitatea e că NIMENI nu merită să treacă prin aşa ceva! NIMENI nu are dreptul să-i facă altei fiinţe umane aşa ceva!
Nici eu n-am meritat, nici tu! Nu eşti singură, chiar daca alegi să nu vorbeşti, asta am vrut sa ştii!
#Metoo.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Dosar de Mamă 
M-ai facut sa plang, Simona. Eu nu as putea sa povestesc vreodata pentru ca stiu ca i-ar durea pe parintii mei.
LikeLiked by 1 person
Dragă Natalia, câteodată trebuie să doară. Câteodată e doar despre ce ne doare pe noi, nu pe alții. Fie ei chiar părinții noştri. Însă înțeleg atât de bine că e greu să vorbeşti!
LikeLike
Reblogged this on Gabriela Adelina and commented:
Felicitari! Cu aceasta campanie #metoo ma bucur din tot sufletul ca femeile din toata lumea au curajul sa spuna prin ce au trecut si ca sunt unite. Imi pare rau ca ai trecut prin asa ceva, dar ma bucur ca ai impartasit, ma gandesc ca daca vreodata o fata va mai trece prin asa ceva va prinde curaj sa spuna cuiva cosmarul prin care trece si va fii ajutata, iar animalul va fii pedepsit.
LikeLike
❤ ❤ ❤
LikeLiked by 1 person
Mă doare durerea voastră, durerea ta… povestea fiecăreia din voi e tristă și o pată pe inocența oricărui copil care trece prin așa ceva. Și când te gândești că majoritatea dintre noi, ceilalți, trecem ușor prin viață, aproape încărcați de necredință că este cu putință așa ceva… Îmi pare rău. Și mă bucur că ai puterea să iei poziție. Chiar și așa, în felul ăsta. E o încurajare pentru toți cei care nu o au – puterea – de a spune lucrurilor pe nume.
LikeLiked by 1 person
As vrea si eu sa cred ca majoritatea trece prin viata fara experiente similare. Din pacate, cred ca sunt doar rare exceptii femeile carora nu li s-a intamplat. Multumesc pentru cuvintele tale! ❤
LikeLiked by 1 person