Stăteam în dreapta lui, cu inima cât un purice la vederea prăpastiei care se ivea sub noi. Întotdeauna mi-a fost frică de înălţimi. Mereu am fost sigură că o să cad, că o să mă împiedic prosteşte şi-o să mă rostogolesc la vale, rupându-mi mâinile şi picioarele, poate chiar frângându-mi gâtul. Sau că poate cineva din greşeală o să mă împingă şi eu iar o să cad. Şi-o să mor. Asta e tot ce-mi trece prin cap când mă aflu la înălţime.

Oprisem pe Transfăgărăşan ca să admirăm priveliştea. Eu stăteam în dreapta lui M şi îmi muşcam buzele la gândul că trebuia să cobor din maşină. În acelaşi timp, îmi doream tare să stau acolo pe marginea prăpastiei, să trag aerul ăla tare în piept şi să scot la suprafaţă bucuria că mă aflam acolo. Să dau voie sentimentului de libertate să mă cuprindă. Să închid ochii şi să fiu. Să mă uit în jos la drumul care semăna cu un şarpe ce se târâia printre munţi şi să mă minunez de toată frumuseţea aia care mă înconjura.

Am coborât, iar când am ajuns la marginea prăpastiei, încet, M mi-a înconjurat mijlocul cu braţul. Mi s-a oprit respiraţia pentru câteva secunde, am închis ochii şi i-am deschis din nou abia după ce mi-am repetat de câteva ori în gând că sunt în siguranţă, că n-o să cad.

Îi simţeam palma şi degetele încordate pe şoldul meu, braţul de-a lungul spatelui, iar când m-am uitat la el, i-am văzut chipul. Calm şi relaxat, aşa cum n-a mai fost de luni întregi. Zâmbind, privea în jur cu ochii ăia albaştri pe care i-a moştenit şi Iris. Atât de liniştit, atât de împăcat. Şi-atunci am întors capul să privesc şi eu. Să mă scutur de frică şi să privesc cu adevărat.

Mi-a dat muntele tot ce am tânjit luni de zile. Linişte, aer, verde, stâncă, libertate, mi-a amintit că prea trăiesc pe jumătate, că prea mă pierd în amânări şi detalii. Măreţia a tot ce vedeam în faţa ochilor n-o pot descrie în cuvinte, însă pe marginea prăpastiei, cu inima bătându-mi puternic în piept în timp ce tatăl copilului meu mă susţinea cu un singur braţ, mi-am amintit cât de multe am. Şi cât de rar îmi amintesc să fiu recunoscătoare pentru tot.

Că am părinţi în viaţă, o soră şi nepoate fără de pereche, că bărbatul pe care l-am ales mă iubeşte şi acum după doisprezece ani, că am un copil sănătos şi vesel, un acoperiş deasupra capului şi mâncare să pun pe masă. Că prea des uit de lucrurile mărunte din care viaţa mea mică e alcătuită. Că de multe ori uit să zâmbesc şi prefer să-mi amintesc ce nu am, în loc să mă bucur de tot ce am.

Faţă în faţă cu prăpastia, am înţeles că mai tare decât de înălţime, mi-e teamă să trăiesc. Că mi-e teamă să fiu. Că teama asta e o capcană şi că doar eu am cheia  să mă eliberez din ea. Că poate dacă stau pe marginea prăpastiei nu înseamnă neapărat c-o să mă împiedic prosteşte şi-o să mă rostogolesc la vale, frângându-mi gâtul. Că poate cei care încearcă să se apropie de mine cât sunt acolo pe margine, nu o fac ca să mă împingă.

Mi-a dat muntele tot ce i-am cerut. Mi-a dat cu vârf şi îndesat. Să aduc acasă cu mine şi să schimb ceva. Să caut cheia şi să deschid capcana. Acum o caut, stau în genunchi şi caut, o s-o tot caut până o găsesc. Iar dacă nu reuşesc, o să urc din nou pe munte, o să cobor iar din maşină, şi-o să stau iar faţă-n faţă cu prăpastia, în timp ce braţul lui M o să mă sprijine. Da, asta am să fac.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook