Mă vede şi i se luminează faţa. Apoi îşi întoarce privirea. Rămân în uşă şi o strig. Ea stă pe maşinuţa de jucărie, cu volanul între mâini şi mă ignoră, se uită la totoşii din picioare. Ştiu că a aşteptat momentul ăsta toată ziua. Că a şi dormit, ştiind că după somn mai durează doar puţin şi vin după ea. Totuşi, acum nu mă vrea. Mă pedepseşte. E supărată şi vrea să înţeleg asta. Are trei ani. Trei ani în care a stat doar cu mine, zi de zi, noapte de noapte.

Acum, stă cu necunoscuţi. Nu înţelege de ce e nevoie să vină aici, la grădiniţă. Jucăriile ei de acasă sunt mai drăguţe, nu trebuie să le împartă cu nimeni, acasă nu plânge nici un alt copil, acasă e mama. O strig din nou. Îşi ridică privirea, însă tot nu vine la mine. Ştiu că ar vrea să-mi sară în braţe şi nu înţelege ce o opreşte să facă fix asta.

Dar eu înţeleg. Simte că am trădat-o, chiar dacă acum am cel mai blând zâmbet pe buze. Dimineaţă am lăsat-o şi n-am privit în urmă. Simte că am abandonat-o, că nu m-am gândit la suferinţa ei, că am lăsat-o când ea n-a vrut să rămână. Înghit cu greu nodul pe care-l simt în gât.

Mai târziu, o ducem să se plimbe cu trotineta. Special pentru activitatea asta, ca să ne putem  plimba împreună, am cumpărat şi o trotinetă pentru adulţi. Însă nu se bucură. Nu vrea să se plimbe cu mine, vrea doar cu tată-su. Doar puţin. Nu e mulţumită de casca de protecţie, de ce e mov şi nu roz, nu vrea să ţină banana că are coajă, nu vrea să o luăm pe drumul ăla cu maşina, nu e bine că îi intră soarele în ochi, nu, nu, nu, nimic nu e aşa cum ar trebui să fie.

Se aşează cu fundul pe trotinetă şi îl invită şi pe tată-su să facă la fel. Apoi, îi spune ca un om mare:
– Tata, eu sunt puţin înghijoiată.
– De ce, puiule?
– Pentu că nu-mi paţe ia gădiniţă.

Mi se umplu ochii cu lacrimi fără să mă pot controla. M îi povesteşte cum şi el se îngrijora când era mic, că şi el a fost la grădiniţă cândva.
– Şi tu tata ieiai înghijoiat?
– Da, foarte îngrijorat.
– De ţe? Că nu venea mama să te ia?
– Da.
– Mama mea?
– Nu, mama mea.
– Bunica?
– Da. Dar ea venea în fiecare zi. Aşa cum vine mama după tine. Când am înţeles asta, nu mi-am mai făcut griji. Ştim că-ţi e greu.
– E gheu tata, nu viau să meig ia gădiniţă.

Vorbeau aşa unul cu celălalt, cu spatele la mine şi fundurile pe trotinete, iar eu îmi ştergeam ochelarii de lacrimi. La naiba, am ştiut că va fi greu, însă suferinţa asta pictată pe faţa ei frumoasă, îmi rupe sufletul. Mă bucur însă că îşi verbalizează emoţiile, că ne spune în ce fel îi e greu, chiar şi că mă pedepseşte pe mine, dacă asta o ajută.

Azi e vineri şi mă bucur că urmează două zile în care o avem pentru noi, acasă. Vor fi zile pentru reconectare, pentru exprimat emoţii.
Sper că la voi a fost mai bine!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook