Nu toate zilele sunt frumoase sau speciale. Nu mă trezesc în fiecare dimineaţă zâmbind sau cu chef de viaţă. Nu, nu sunt cea mai veselă persoană din lume în general, iar asta e în regulă. Zilele arată de obicei la fel. Curg în acelaşi ritm, cu aceleaşi acţiuni repetitive, cu bune şi uneori cu rele.

Cu frustrări şi neîmpliniri sau cu dimineţi în care mi–aş dori altceva, ceva şi pentru mine, să–mi aduc aminte de cum sunt eu (sau poate doar eram) în afara rolului meu de mamă. Nu, nu simt că e mereu glorios să fiu mama. Da, mă simt uneori prinsă în capcană şi NU, NU mi-e frică sau ruşine să spun asta. Să fiu mama e greu uneori. De multe ori.

Să fiu mamă uneori, mă face să plâng în pumni de frustrare.
Să fiu mamă uneori, mă face să mă simt singură pe pământ.
Să fiu mamă uneori, mă face să mă simt neputincioasă.
Să fiu mamă, mă face să mă simt mereu obosită.
Să mă trezesc de o mie de ori pe noapte mă face să am ochii roşii.
Să citesc peste tot despre mame perfecte care nu spun niciodată că e şi greu, mă descurajează.
Să tastez toate cuvintele astea, mă face să mă simt vinovată.

Să fiu mamă înseamnă uneori să fiu pe ultimul loc. Să–mi adun nevoile cu făraşul şi să le arunc la gunoi. Să nu cer nimănui ajutor. Să îmi înghit lacrimile. Să mă simt vinovată. Să nu văd luminiţa de la capătul tunelului. Să–mi doresc ca cineva să mă vadă. Să se uite în ochii mei şi să mă vadă acolo. Să mă ia de mâna şi să înţeleagă. Să nu mai fie nevoie să explic. Să–mi vadă slăbiciunea şi s-o accepte. Să mă regăsesc. Să mă iert. Să mă iubesc.

Am şi zile din–astea. Am şi zile când sunt incoerentă. Când vreau o pauză. Una lungă. Când strig mut după ajutor. Când mi se amestecă gândurile şi mă simt la capătul puterilor. Am zile în care îmi vine să strig în gura mare. Să strig după ajutor. Şi să nu-mi mai răspundă doar ecoul.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook