De când sunt mamă, au fost destule zile în care am crezut că nu sunt una destul de bună pentru Iris. Că nu mă străduiesc suficient, că poate alta în locul meu ar fi făcut mai bine sau mai mult, că nu am suficientă răbdare. Ştiu că nu sunt singura care simte aşa uneori. Au mamele aşa un dar să se autoflageleze, să se biciuiască singure şi să-şi caute vină, chiar şi acolo unde ea nu există. Vina asta e greu de spălat, n-o poţi şterge aşa cum o faci cu praful. Nu există cârpă destul de moale sau detergent destul de blând să o spele.

Vina că n-am născut natural, că n-am alăptat prea mult, că m-am plâns de multe, multe nopţi nedormite, că eram extenuată, că nu eram în stare să le pot face pe toate singură, că îmi doream să plec în lume fără să arunc nici măcar o privire în urma mea. S-au adunat multe, s-au îngrămădit unele peste celelalte, s-au încâlcit ca într-un ghem de aţă cu care se juca o pisică năzdrăvană.

Iar eu am înghiţit vina, am tot îndesat-o ca să fac loc alteia noi, şi alteia, şi alteia, tot aşa, până când m-am sufocat cu propria-mi mână. Şi abia atunci când am acceptat ideea că Iris n-are nevoie ca eu să fac totul ca la carte, că nu mă vrea perfectă, că vina mă aduce de spate şi fără un spate drept n-o pot căra pe copilă în braţe, abia atunci m-am privit şi din alt unghi. Eu pe mine. Eu, Simona, pe mama din mine. Mi-am întins o mână şi ne-am împrietenit. Şi ce-am văzut acolo, m-a surprins plăcut, mama din mine e chiar o persoană faină, o femeie cu bunele şi relele ei e drept, însă e o mamă prezentă.

Nu-s o mama rea, dimpotrivă. Ceva, ceva, tot oi face eu bine, de copila asta a mea râde în fiecare zi cu gura până la urechi.

Citesc poveşti peste poveşti, admir păr auriu şi rochii roz de prinţese, deşi cred că până să o am pe Iris nici n-am rostit cuvântul “prinţesă”. Not a fan, no no! Dar copilei îi plac, aşa că am învăţat să cânt “let it go” şi pot numi toate prinţesele Disney, chiar şi dacă mă treziţi în toiul nopţii.

Reacţionez şi la alt nume decât mama. Spun prezent chiar dacă sunt strigată Bagheera, Daisy, Ana, Mica Sirenă, Jasmine, Lupul cel Rău sau Purceluşul Nif-Nif, intru în jocurile lui Iris, şi jumătate din zi trăiesc în lumi fantastice, jungle periculoase sau castele din vârf de munte.

Sar şotronul cu ea în curte şi încă o mai las să intre peste mine la baie.

Răspund la toate de ce-urile, la milioane de întrebări în fiecare zi, fără s-o repezesc. Uneori la aceeaşi întrebare câteva zile la rând. De ce? De ce? De ce?

Îi fac prăjitură pufoasă de casă.

Pe trotuar nu insist să-mi dea mâna, pentru că-i creează un sentiment de puternică independenţă, chiar dacă eu stau în gardă şi ca pe ace, să nu cumva să o zbughească în stradă.

Coacem fursecuri împreună, până bucătăria ajunge să fie acoperită de o pulbere fină de făină.

Am grijă să dau cu aspiratorul când ea nu e acasă, pentru că încă îi este teamă de el.

Sunt atentă să aibă rochiile preferate curate şi pregătite de purtat, tot timpul.

Îi spun în fiecare zi c-o iubesc. Chiar şi atunci când mă supără, chiar şi în cele mai grele zile. Ea ştie că iubirea mea nu e condiţionată de comportamentul ei. E acolo pur şi simplu.

Îi dau voie să-mi poarte rochiile şi să le târâie pe jos.

O duc să-şi vadă bunicii cât pot de des.

Îi vorbesc despre fiecare membru al familiei extinse, pentru că familia e importantă.

I’m a good mom! Şi aşa eşti şi tu! Copilul meu n-are mamă ca-n reviste şi nici una ca-n cărţile de parenting. Însă are cea mai bună versiune a mea. Una care se străduieşte, una prezentă, o mamă care refuză să se mai simtă vinovată vreodată!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook