Întotdeauna i-a fost teamă de zgomotele puternice. Adică, la asemenea nivel, încât nici acum, la aproape doi ani şi zece luni, nu putem da cu aspiratorul decât dacă ea nu e acasă. Lesne de înţeles că bormaşina, flexul, drujba, maşina de tuns iarba, toate intră în aceeaşi categorie, a uneltelor care fac zgomote teribile, de-mi bagă copila în sperieţi. Ba când era mai mică, se speria şi de sunetul unui suflat de nas.

Cu răbdare, ne-am conformat şi adaptat la situaţie, după ce o perioadă am tot încercat s-o convingem că zgomotele sunt într–adevăr deranjante, dar nu-i fac rău. E adevărat că pe măsură ce trece timpul, unele zgomote n-o mai sperie atât de tare, altele însă, au acelaşi efect terifiant asupra ei.

Unul din sunetele care o sperie rău, e cel produs de o Dacie veche, ce aduce muncitorii la casa de vizavi, aflată în construcţie. E un model vechi, nu ştiu să vă spun din ce an, că nu mă pricep, însă face un zgomot infernal, de scoală toată strada, la fiecare sosire şi plecare. Muncitorii vin dimineaţa devreme şi întorc maşina fix sub geamul lui Iris.

Huruie, scuturându-se din toate încheieturile, se îneacă scuipând gaze şi fum prin ţeava de eşapament, apoi, cu un troncănit zdravăn, se opreşte. Uitându–te la ea, te aştepţi să se dezmembreze în bucăţi şi bucăţele, la cât chin pare să ducă în ea, biata rablă. Însă nu, ea îţi înşeală aşteptările şi îţi prezintă mai apoi aceeaşi scenă şi la plecare.

De cele mai multe ori, o auzim când pleacă în pauza de prânz şi se întoarce, apoi seara, când merge la culcare. De obicei suntem în curte când se întâmplă sosirile şi plecările astea, iar Iris se sperie de-a binelea. Mi-e greu s-o văd aşa, cu ochii măriţi, precipitându-se, neştiind dacă să fugă în casă sau să mi se arunce în braţe, conştientă că în momentul în care muncitorii se urcă în maşină, zgomotul e inerent. O iau în braţe şi o strâng tare, şoptindu-i iar şi iar la ureche, că sunetul ăla puternic n-o poate răni, că o ţin acolo până trece, că mama e lângă ea.

Visând de ceva vreme să mă lăfăi într-o cadă plină cu apă, într–una din dimineţi, m-am trezit mai devreme şi am purces către baie. Unde m-am bălăcit o vreme, aşa cum îmi dorisem. Fix când îmi şamponam părul (hai măi Murphy, ce naiba!) am auzit motorul Daciei. Oh nu, să vezi că se trezeşte Iris, mi-am zis. Ceea ce s-a şi întâmplat. Plângea de mama focului, trezită de hurducăiala maşinii, buimacă, fără să mă găsească acolo ca să se refugieze la pieptul meu.

Am ieşit aşa cum eram, pereche veritabilă a lui Adam, cu părul plin de spumă, să–mi liniştesc rapid puiandra. Intrată în panică, cu părul vâlvoi, mi s-a aruncat în braţe. Am udat-o leoarcă, însă nu s-a supărat. Nici măcar n-a observat starea în care mă aflam, decât după ce maşina s-a oprit.

Am decis că nu se mai poate aşa şi am luat măsuri.
Am profitat maxim de faptul că se joacă tot timpul cu o pelerină, punându–şi-o pe umeri, apoi spunându-ne că ea e Elsa sau Ana, în funcţie de toane. I-am zis că pelerina e una magică şi că atunci când o poartă, zgomotul nu are nicio putere asupra ei şi nu o poate deranja. A părut intrigată, însă curioasă şi dispusă să încerce. Aşa că la următoarea sosire a maşinii, s-a învelit în magia pelerinei, şi ce să vezi, n-a mai fugit în casă.

Zgomotul i se pare mai suportabil acum, când se înveleşte cu pelerina şi e încântată că are la dispoziţie magia asta, pe care ea o poate controla. De-atunci ţinem pelerina la îndemână atunci când stăm în curte şi astfel copila nu se mai simte neputincioasă în faţă maşinii negre.
Astfel, scor: Mama 1- Dacia 0. In your face, rablă!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook