Ieri n-am avut chef să o duc în parc. Însă ea nu s-a supărat deloc pentru că a alergat în curte. Doamne, cât mi-am dorit curtea asta, cât am visat la ea. Curte cu iarbă. Cu câine. Şi cu măcar un copil care să zburde în ea. Clasic şi fără imaginaţie, ai putea spune, aşa-i? Adevărul e însă, că zău nu-ţi trebuie mai mult că să fii măcar puţin fericit.
Priveam ieri la copila asta a mea cum alerga după un fluture (care între noi fie vorba, cred că era de fapt molie) şi după două vrăbii, gândindu-mă cât de incredibil e că le am. Curtea, şi câinele, bărbatul şi copilul. N-apuci să faci mulţi paşi dintr-o parte în alta a curţii noastre, e mică şi nu încap multe în ea, dar o avem, e a noastră.
Pe alocuri iarba se usucă, din cauza că Ozzy face pipi pe ea, dar nici măcar nu ne supărăm. Aruncăm nişte seminţe de gazon, udăm bine, şi lăsăm regretele pentru chestii mai importante. Dimineaţa îmi pot bea cafeaua cu lapte afară, în timp ce Iris se joacă cu nisip, trage de mine să pictăm împreună, îmi pregăteşte o reţetă cu sclipici colorat, aleargă sau se dă cu trotineta. Şi mă gândesc cât de frumoasă e viaţa în forma asta simplă şi rudimentară. Dacă îţi dai voie să-i vezi frumuseţea.
Era o vreme în care nu credeam că voi trăi zile ca cea de ieri, o vreme în care credeam că nu merit să le trăiesc. Viaţa asta era pentru alţii, nu şi pentru mine. N-aş fi putut spune de ce nu meritam şi eu să-mi petrec zilele fix aşa cum îmi doream, însă aveam grijă să mă autosabotez cu regularitate.
Vedeam în oglindă o femeie care nu făcea destule niciodată, care se temea prea mult de necunoscut, de oameni, care trăia într-o frică permanentă. Frica izolează. Frica paralizează. Iubirea de sine nu poate fi atinsă niciodată, când laşi teama să pună stăpânire pe tine.
Era o vreme când mă uităm în viitor şi nu vedeam nimic acolo. Nici rău, dar nici bine. Vid. Beznă. Abia când am tras aer în piept şi mi-am înfruntat demonii, abia atunci au începutu zilele mele să se coloreze.
Revine uneori teama, mi se agaţă câteodată de câte un colţ de fustă sau o găsesc pe fundul unei genţi, ştiu că o voi avea tovarăş de drum până la capăt. Dar acum, îndrăznesc să mă iau la trântă cu ea, când încearcă să-mi spună ce să fac, sau că nu merit să mă bucur de ce am.
Curtea e plină de jucării, Ozzy stă tolănit la soare, M îşi mănâncă micul dejun, iar Iris e sub masă şi mă trage de picioare, dovadă că am o familie. În spatele mele se aşterne covorul verde de iarbă, cu petele lui uscate, dovadă că un câine ne bucură zilele. Le merit pe toate şi azi, şi mâine, şi-n oricare altă zi.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Dosar de Mamă 
Ce frumos! Vreau și eu o curte a mea! A noastră! Sa sper deci…Poate am și eu noroc!
LikeLike
Da, musai sa speri 🙂
Succes!
LikeLike
Exact asa visez si eu! Casa este in constructie, curtea va fi micuta, am un copilut de nici doi ani caruia i-am promis ca se va juca cu caini, pisici si gaze, pe langa celelalte jucarii sau alte lucruri care i se par lui interesante din curte. Ce sa zic….am citit in articolul tau viitorul meu! :)) Numai fericire si bine va doresc!
LikeLike
Baftă şi vouă! ☺
LikeLike
Cat de frumos si de motivant! Este și visul meu. Iar povestea ta o voi pune acolo, în dosarul cu dovezi ca se poate. Poate, la un moment dat, o să avem și noi parte de asa ceva. 😀
LikeLike
Asa, asa! Tot inainte, fara frica! 🙂
Mult succes! 🙂
LikeLike
Foarte frumos! Sa va bucurati de curtea voastra, cu familia voastra frumoasa!
LikeLike
Mulțumim! 😘
LikeLike
hai că serbăm curând ziua Americii, iar în declarația de independență al treilea principiu este că
fiecare are dreptul la fericire.
se pare că nu ești cetățean american dacă nu te credeai în stare să ai așa ceva…
🙂
bine că te-ai dezmeticit.
acum ești.
cetățean european! 🙂 că și ei au dreptul la fericire.
LikeLike
Amin! ☺
LikeLike
Te inteleg atat de bine! Si noi avem o curte, tot mica, cu ciment prea mult, dar in curtea asta mica imi beau cafea cu piticii de cand au venit pe lume si viata chiar e frumoasa! Felicitari ca poti sa vezi frumusetea in lucrurile simple 🙂
LikeLike
Felicitări şi ție! Căci îmi pare că vedem aceeaşi frumusețe ☺
LikeLiked by 1 person
Sigur ca le meriti! Le meriti din plin. Nu mi-am dorit niciodata sa stau la curte, dar cand citesc povesti de genul parca cred ca ar fi mai buna cafeaua cu lapte la curte.
LikeLike
Poate pentru ca ai stat la curte in copilarie. Eu insa am stat pana acum cativa ani doar la bloc. Asadar acum apreciez maxim curtea 🙂
LikeLike
Le meritati! Cu totii le meritam! Sa va bucurati cum stiti mai bine! Si noi ne bucuram de curtea de la tara care este foarte aproape,7 km,si Miriam se bucura cel mai mult cand se umple curte de copii de la 2 la 13 ani,se joaca,se alerga,bat mingea…e magic.
LikeLike
E intr-adevar minunat sa ai un petec mic de pamant, pe care copiii sa se joace in aer liber.
LikeLike