Îmi aduc aminte şi-acum când ai adus acasă primele noastre căni de cafea. Coffee scria pe ele, şi aveau desenate nişte ceşcuţe cu cafea aburindă pe partea de sus. Două verzi şi una roşie. Nu ştiu de ce cumparasei numai trei, nu te-am întrebat niciodată. Îmi imaginam cum tu, pletos, bărbos şi îmbrăcat în tricou cu scheleţi, stăteai în faţa raftului cu porţelanuri şi alegeai cănile alea. Cele trei căni.

Nu erau nici mari, nici prea mici, nici urâte, dar nici prea frumoase. Însă erau ale noastre. Printre primele lucruri care erau ale noastre, împreună. Le cumparasei singur, iar mie lucrul ăsta mi se părea aşa de adorabil, încât mi se înmuiau genunchii.

Locuiam împreună de puţină vreme, eu abia mă mutasem de la sute de kilometri distanţă, ca să fiu cu tine. Era încă devreme pentru noi şi nu ştiam cum vom funcţiona, locuind sub acelaşi acoperiş. Până în după-amiază aceea când ai venit acasă cu cănile alea. Două verzi şi una roşie. Până le-ai pus în dulăpiorul suspendat, căruia îi lipsea un geam. Atunci am ştiut că vom fi bine. Împreună.

Am băut de mule ori din cele trei căni. Cafea, vin, ceai, apă şi cine mai ştie ce. Am băut din ele singuri, dimineaţa, sau mult după miezul nopţii, cu coatele sprijinie pe masa din bucătărie. Am băut din ele cu prieteni şi cu rude. Am băut din ele supăraţi şi veseli. Am băut din ele împreună când n-aveam bani de pâine şi când am cunoscut belşug.

Ai băut şi tu singur, aşteptându-mă să mă întorc de peste mări şi ţări. Nu ştiu din care ai băut, dacă dintr-una verde sau poate din cea roşie, nu mi-ai spus niciodată. Ce ştiu e că m-ai aşteptat.

Nu mai avem cănile, le-am spart eu pe toate, pe rând. Poate din greşeală, poate măcar una am spart-o cu intenţie şi nervi. Azi nu mai avem cănile verzi şi roşie, însă uită-te la noi. Uită-te prin câte am trecut, de mână. Uită-te peste umăr şi apoi priveşte-ne azi. Uită-te la copilul ăsta cu părul blond şi cu ochii albaştri.
We’ve come so far! We did so well together!
Mulţumesc!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook