Iris se joacă în parc cu o fetiţă mai mare. Bunica acesteia o supraveghează de pe bancă. Deodată se ridică brusc şi o strigă tare:
– Maria, treci aici. Imediat, n-auzi? Maria! Maria! Eşti surdă? Treci încoace!
Fetiţa se uită uimită la bunica.
– Vino măi aici, imediat!

O ia de braţ şi o scutură puţin.
– Măi copilule măi, tu îţi baţi joc de mine?
Are vocea groasă şi puternică, cred că aş auzi-o chiar dacă mi–aş acoperi urechile. Adevărul este că aş vrea să n-o pot auzi. Şi nici s-o văd n-aş vrea.

Fetiţa stă tăcută în faţa bunicii. Nu pare speriată şi deduc că nu e prima sau a două oară când bunică–sa o ceartă în felul ăsta.
– Nu-ţi ajunge că am venit cu tine în parc? Uite că mi-am umplut şi papucii cu nisip numai ca să te joci tu aici. Numai pentru tine am venit da, că puteam să stau acasă, nu să te păzesc pe tine aici.

Fetiţa tace. E confuză, nu cred că înţelege care e natura reproşurilor pe care i le face bunică-sa. Nici eu nu înţeleg.
Iris se desprinde de mine şi se duce lângă cele două.
– De ce ţi–ai dat măi jos căciula? Ha? Spune de ce? De ce stai la umbră?
Maria nu deschide gura. Nici nu cred că ar asculta-o bunica dacă ar zice ceva.

– Păi tu crezi că eu mă plimb prin doctori cu tine? Crezi tu că am timp de aşa ceva? Vorbeşte măi Maria, nu mai sta ca muta, de ce ţi–ai dat jos căciula?
Femeia e înaltă, capul lui Iris e lăsat pe spate în timp ce-o priveşte atentă. O ţine pe Maria de mâna. Mă întreb de ce s-a dus lângă ele.

Maria îşi îndeasă căciulă pe cap. Bunica nemulţumită îşi continuă monologul:
– Păi nu meriţi tu o bătăiţă mică, măi Maria? Spune tu dacă nu meriţi.
Maria nu spune nimic. Nu ştiu dacă crede că merită bătăiţă din cauză că a stat la umbră. Mă chircesc în sinea mea. O iau pe Iris pe sus de lângă cele două, iar ea se împotriveşte. Din cealaltă parte a parcului văd că bunica încă o ceartă pe Maria, însă nu mai aud ce-i spune. Mai bine că nu aud.

Maria se joacă iar cu Iris, se dau amândouă pe toboganul albastru. Are căciula pe cap, e atentă să nu meargă la umbră deşi nu cred că înţelege de ce nu are voie. Înţelege însă foarte bine că umbra şi căciula o supără tare pe bunica şi că merită bătăiţă dacă nu o ascultă. Se joacă în continuare, însă din timp în timp aruncă priviri scurte către banca pe care stă femeia.

Aceeaşi zi în parc, altă bunica. Face castel de nisip cu Ana, nepoţica ei care pare puţin mai micuţă decât Iris. Frământă amândouă nisipul de zor şi în curând li se alaura şi alţi copii. Ana fuge dintr-o parte în alta aruncând nisip. Bunica o atenţionează:
– Ana, nu mai arunca, se supără mamaia.
Fetiţa ridică un pumn zdravăn de nisip şi-l aruncă direct în poala bunicii. Se supără mamaia, aşa cum a promis. Ana râde şi o ia la fugă uitându–se în spate, în speranţa că bunica o va fugări în joacă.
Doar că mamaia e tot supărată. Chiar tare supărată.

– Nici nu te mai iubesc! Eeee, dar ţie nu ţi-e puţin ruşine, n-auzi să nu arunci cu nisip?
Ana nu mai fuge, ştie că acum bunica n-o să se mai joace. N-a ascultat de ea şi acum uite, mamaia zice că n-o iubeşte.
– Pentru că nu m-ai ascultat, o să te las aici. Rămâi aici în parc şi aruncă cu nisip cât vrei tu, dacă nu înţelegi să faci cum îţi spun. Mamaia pleacă acasă şi te lasă aici. Să te descurci tu singură, să vedem ce te faci.

Iris începe să urle.
– Mamaaaaa, de ţe piacă mamaia? Ana iămâne singuiă?
O iau în braţe şi ne îndepărtăm. Însă Iris mi se zbate între mâini şi vrea să coboare din braţele mele.
– Nuuu, să nu o iase singuiă pe Ana, de ţe piacă mamaia? Mama, de ţe piacă mamaia?
Acum plânge şi eu n-aş putea fi mai surprinsă de reacţia asta a ei.
– N-o s-o lase singură, puiule. Doar glumeşte mamaia Anei, doar glumeşte.
Mă îndrept cu copila plângând spre ieşirea din parc. Ea tot priveşte în urmă.

La câteva zile distanţă de evenimentele astea, o surprind pe Iris jucându–se cu o păpuşă. O ceartă:
– Ched că o meiţi bătăiţă. Nu te mai iubesc.

“Dosar de Mămă” e şi pe Facebook