Întrebându-mă oare de câte ori mă enervez într-o zi, am descoperit cu oarecare jenă că nu de puţine ori. Mă pot enerva foarte uşor pentru că mi-am turnat nişte cafea fierbinte pe degete, pentru că nu mi-au ieşit chifteluţele cu dovlecel şi brânză, pentru că nu apuc să termin articolul ăla de care m-am apucat cu cinci zile în urmă sau că nu mi-am notat ideile pentru altele două, iar acum le-am uitat.
Mă enervez că uite, plouă deja de o săptămână şi suntem închişi în casă cu un copil hiperactiv care mai are puţin şi se caţără pe tavan, că mi-am propus să citesc azi şi iar n-am reuşit, că am de răspuns la mailuri şi nu ştiu când s-o fac, sau că mi s-a terminat fixativul. Mă opresc aici, deşi vă asigur că aş mai avea de adăugat la listă.
Ne enervăm în fiecare zi, pentru motive întemeiate sau nesemnificative, iar ca adulţi, considerăm că e firesc să fie aşa. Unii înjurăm în gura mare, alţii dăm cu pumnii în pereţi, trântim diverse obiecte, bodogănim în barbă sau poate chiar plângem (toate când nu ne văd copiii, da?), însă ne eliberăm într-un fel sau altul. Cu toate astea, de multe ori rămânem muţi de mirare când observăm că şi cei mici au izbucnirile lor, de parcă nu-s şi ei tot oameni.
Pentru că, să ne înţelegem, nu doar adulţii se enervează. Nu doar adulţii au frustrări. Nu doar adulţii se pot simţi blocaţi şi neputincioşi în faţa unui eveniment sau a unei situaţii. Diferenţa dintre adulţi şi copii e că unii au putere de control, pe când ceilalţi abia învaţă cum să şi-o dezvolte. Însă nu o pot face fără ajutorul nostru, al părinţilor. Copiii nu înjură, nu dau cu pumnii în pereţi, e drept, în schimb se înfurie şi plâng, ţipă, se dau cu fundul de pământ sau lovesc.
Astea sunt instrumentele pe care le au ei la dispoziţie pentru a refula. Furia şi lacrimile sunt fireşti şi nu trebuiesc refuzate copilului.
E bine să rămânem cu picioarele pe pământ şi să ne amintim că nu suntem în război cu propriul copil atunci când acesta are o criză de furie. Nu e un act de egoism din partea lui, nu plânge ca să ne facă nouă în ciudă, nici ca să ne arate că el e şeful.
Copilul simte furie şi plânge din varii motive. Ca să îl putem ajuta, e necesar să aflăm ce i-a cauzat supărarea. Aceasta poate fi declanşată de frustrarea faptului că nu reuşeşte să ducă la capăt o acţiune, sau să se exprime în cuvinte, de diverse sentimente care dau năvală peste el şi pe care nu le poate înţelege sau gestiona.
În calitatea de părinţi, avem datoria să-i învăţăm pe cei mici că furia e normală şi acceptabilă, că toată lumea o trăieşte din timp în timp, dar totodată să subliniem ferm că a fi furios nu e acelaşi lucru cu a fi agresiv. Scopul e că vrem să îl învăţăm cum să îşi canalizeze furia, nu cum să şi-o reprime.
Refuzul părintelui de a accepta emoţiile copilului poate avea consecinţe negative semnificative. Emoţiile care produc furia necesită atenţie şi validare din partea părintelui, deoarece acestea sunt intense, complicate şi produc multă confuzie copilului. Furia celor mici e un prilej de conectare cu aceştia, nicidecum un moment în care cerem copilului să înceteze.
Uneori, motivele pentru care copilul plânge pot fi absurde, chiar ridicole, iar situaţia în care se găseşte să nu-i justifice lacrimile. Pentru părinte un asemenea moment poate fi demoralizator, însă e important ca acesta să ştie că cel mic are nevoie să elibereze presiunea, să dea drumul şuvoaielor de lacrimi şi muci ca să se liniştească.
Prin puterea exemplului, părintele îşi poate ajuta copilul să-şi gestioneze emoţiile şi totodată furia. Desigur că acesta e un proces dificil, cu suişuri şi coborâşuri, proces care nu dă rezultate peste noapte, insă pe termen lung toată lumea are de câştigat.
Mai multe despre furie şi lacrimi puteţi afla participând la conferinţele susţinute de Laura Markham, la data de 13 mai 2017. Locaţie: RIN GRAND Hotel din Bucureşti. Găsiţi mai multe detalii aici.
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Dosar de Mamă 
Eu una le fac diferența între ce simțim in suflet si e normal (frustrare, furie, tristețe etc) si ceea ce facem (acțiunile, reacțiile la un eveniment) si ca desi emotiile vin singure, actiunile le alegem noi si putem alege sa nu reacționăm agresiv etc:)
LikeLiked by 1 person
Exact 🙂
E asa de important pentru ei sa stie ca e normal sa aiba navala asta de sentimente, sa nu creada ca-s rai atunci cand li se intampla.
LikeLike
Chiar zilele trecute am scris si eu despre furia noastra, a adultilor. Cred ca si simpla constientizare ajuta, ne ajuta sa ne dam seama ca putem face in asa fel incat data viitoare sa fie mai bine. Morr de ciuda ca nu pot ajunge la conferinta Laurei, dar nah, cine a pus-o sa vina fix de ziua mea😂
LikeLiked by 1 person
Da da, stiu articolul la care faci referire. Citit si placut 🙂
Poate nu e coincidenta ca vine Laura fix de ziua ta, te-ai gandit la asta? Eu zic sa faci o tava de prajituri, sa fii on the safe side 🙂
LikeLike
Nu merge asa usor, Sof e mare fan aniversari si deja se pregateste sa imi faca surprize. Imi pare rau pt Laura, dar a mea copila castiga mereu😬
LikeLike
Sper ca Laura Markham să ajungă vreodată și în Republica Moldova…
LikeLiked by 1 person
Ma gandesc ca ar merge daca ar invita-o cineva 🙂
Poate ii spune cineva ca aveti vin bun acolo 🙂
LikeLike
🙂
LikeLike
Îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost la primele crize de furie ale lui Alex să stau lângă el, să îl ascult. Mă enervam de la un punct încolo că nu se mai oprea. Noroc că m-am deșteptat, că mi-am dat seama că problema era la mine, că la vremea mea am auzit deseori că nu am motive să plâng, să încetez, etc. și din cauza asta îmi era greu să îl ascult. Acum, după mult exercițiu, pot asculta plânsul lui în liniște. Și noi vorbim foarte mult despre emoții și diferența dintre ele și comportament.
LikeLike
Nu stiu ce zice asta despre mine, dar ma bucur cand aud ca si altor mame le e ( sau le-a fost) greu sa gestioneze momentele astea. Poate pentru ca-mi arata ca nu-s defecta :))
In momentele tensionate cu Iris, imi iau o clipa mereu sa-mi amintesc ca eu sunt adultul si ca eu sunt cea care intelege ce se intampla, ca doar eu o pot ajuta atunci. Imediat ce eu ma calmez, intensitatea emotiilor ei se domoleste. It’s magic, really 🙂
LikeLike
Eu te inteleg perfect. Toate trecem prin starile astea. Mi-ar placea si mie sa o ascult pe laura, dar din pacate este greu sa ajung la Bucuresti.
LikeLike
Nici eu nu sunt Bucuresti, stiu cum e 🙂
LikeLike
Mie nu mi-a fost greu când a debutat perioada crizelor de furie pentru că știam teoria și reușeam cumva să am forța de a rămâne conectată la el. Dar știi când mi-a fost extrem de greu? Anul trecut când am pierdut-o pe fetița noastră și nu am mai avut putere pentru nimic. Atunci, crizele lui de furie, peste suferința mea… Offf… Au fost situații extrem de greu de gestionat, dar și din asta am învățat amândoi multe. Ce voiam să spun? Uneori teoria nu te ajută dacă, tu ca părinte, emoțional nu mai ai rezerve.
LikeLike
Of, terbil! 😦
Multa putere iti doresc, Cristina!
LikeLike
Sa stii ca atuci cand era Ana mica mie mi-a fos foarte fica. Nu stiam nici un sfert din cate stiu acum si atatea greseli am facut. Una era ca nu suportam sa o aud plangand. Si acum ma mai enerveaza, dar incerc sa ma autocontrolez
LikeLike
Pe mine plansul pe bune nu ma deranjeaza, insa smiorcaiala aia miorlaitoare reuseste sa imi puna nervii la incercare :))
LikeLike
Eu recunosc ca am avut mari proleme in a accepta plansul copilului, in special la primul, acest plans a fost tema recurenta in procesul de terapie prin care am trecut. Am descoperit ulterior, dupa ani de zile, de unde imi vine problema, pur si simplu, uitandu-ma pe pereti, mi-am dat seama 🙂
Dar copilul are 8.5 ani si abia de vreo 6 luni m-am dumerit care era problema mea cu plansul.
asa ca, mie nu mi-a fost usor
LikeLike
Usor cred ca nu e pentru nimeni. In momentele de tensiune maxima eu imi tot repet ca nu urla ca sa-mi faca mie in ciuda, nu urla ca sa-mi faca mie in ciuda, nu e personal, nu e personal, mai respir, mai inchid ochii, apoi iar imi mai repet ca nu e personal :)))
LikeLike
Eu sunt în proces de a accepta lacrimile de furie, trântitul, scuipatul și mușcatul 🙂 Sunt zile în care îmi iese, dar în altele când le iau toate personal. Depinde de cât de odihnită și hrănită emoțional sunt eu ca mamă. Îi văd pe ai mei cum se uită cu mirare când țin fata în brațe, ea plângând în hohote, iar eu nu intervin. O las așa să-și descare oful fără a-i da niciun sfat deștept despre cum ar trebui să termine sau să încerce altceva.
LikeLike
Nu e cel mai usor lucru de facut sa-ti tii copilul care in urla in brate de cateva ori pe zi, stiu. Uneori e chiar al naibii de greu. 🙂
LikeLike